„Dar dacă o ypatie oarecare te caută, chiar acum când nu eşti acolo, şi o întreabă pe o altă ypatie dacă a văzut-o pe ypatia aceea care se duce la plimbare cu un unicorn care se cheamă Acacios, cum zice?”

„Cum ai spus tu, o caută pe ypatia care umblă cu unicornul ce se cheamă Acacios.”

Dacă ar fi răspuns Gavagai aşa, Baudolino ar fi fost ispitit să-l ia la palme. Cu Ypatia nu, Baudolino se şi gândea acum cât de minunat era un loc unde toate ypatiile se cheamă Ypatia.

„Mi-au trebuit câteva zile, domnule Nicetas, ca să înţeleg cine erau cu adevărat ypatiile...”

„Pentru că v-aţi mai văzut, aşa îmi închipui.”

„În fiecare zi sau aproape. Că eu nu mă mai puteam lipsi să n-o văd şi să n-o ascult, n-ar trebui să te mire, dar mă uimea, şi-mi dădea un orgoliu nesfârşit faptul că înţelegeam că şi ea era fericită să mă vadă şi să mă asculte. Eram... devenisem ca un copil care caută sânul mamei, şi când mama nu e acolo, plânge pentru că-i e teamă că nu se mai întoarce.”

„Li se-ntâmplă şi câinilor cu stăpânii lor. Dar povestea asta cu ypatiile mă face curios. Pentru că tu poate ştii, sau nu ştii, că Hypathia a trăit cu adevărat, chiar dacă nu cu mii şi mii de ani în urmă, ci cu aproape opt secole în urmă, şi a trăit la Alexandria din Egipt, pe când imperiul era condus de Teodosie, şi apoi de Arcadie. Era cu adevărat, se povesteşte, o femeie de o mare înţelepciune, versată în filosofie, în matematică şi în astronomie şi bărbaţii înşişi se uitau în gura ei. Pe când de-acum sfânta noastră religie triumfase în toate teritoriile imperiului, acolo mai erau unii îndărătnici care încercau să ţină vie gândirea filosofilor păgâni, printre care şi pe divinul Platon, şi nu neg c-au făcut bine, transmiţându-ne şi nouă, creştinilor, acea ştiinţă a lui care altfel s-ar fi pierdut. Atâta că unul dintre cei mai mari creştini din timpul ei, care apoi a devenit un sfânt al bisericii, Chiril, om de mare credinţă, dar şi de o mare intransigenţă, vedea învăţătura Hypathiei ca fiind contrarie Evangheliilor şi a dezlănţuit împotriva ei o mulţime de creştini ignoranţi şi înfuriaţi, nici măcar nu ştia ce anume predica ea, dar o considera acum, luându-se după Chiril şi după alţii, drept mincinoasă şi uşuratică. Poate că a fost calomniată, chiar dacă-i adevărat că femeile nu trebuiau să se amestece-n lucruri divine. În sfârşit, au târât-o într-un templu, au despuiat-o în pielea goală, au ucis-o şi i-au măcelărit trupul cu cioburi tăioase din vase sparte, apoi i-au pus pe rug cadavrul... Au înflorit atâtea legende despre ea. Spun că era foarte frumoasă, dar se juruise virginităţii. Odată, un tânăr discipol al ei s-a îndrăgostit nebuneşte de ea, iar ea i-a arătat o cârpă cu sânge din menstra ei, spunându-i că doar acela era obiectul dorinţei lui, şi nu frumuseţea ca atare... În realitate, ce anume predica ea nimeni n-a ştiut niciodată precis. De la ea s-au pierdut toate scrierile, cei care primiseră învăţătura din gura ei au fost ucişi sau încercaseră să uite ceea ce auziseră. Tot ce ştim despre ea ne-au transmis sfinţii părinţi care au condamnat-o şi, în chip cinstit, ca scriitor de cronici şi de Istorii, înclin să nu acord prea mare încredere cuvintelor pe care un duşman le pune în gura duşmanului său.”

Avură şi alte întâlniri şi multe convorbiri. Ypatia vorbea, iar Baudolino ar fi dorit ca doctrina ei să fie foarte întinsă şi nesfârşită, ca să nu înceteze să i-o soarbă de pe buze. Răspundea la toate întrebările lui Baudolino, cu îndrăzneaţă candoare, fără să roşească niciodată: nimic nu era pentru ea subiect de interdicţie ruşinoasă, totul era transparent. Baudolino se hazardase până la urmă să o întrebe cum anume se perpetuau ypatiile de secole. Ea răspunsese că în fiecare anotimp maica le alegea pe unele dintre ele care ar fi trebuit să procreeze şi le însoţea la fecundatori. Ypatia fusese vagă în privinţa asta, fireşte că nu-i văzuse niciodată, dar nici ypatiile legate prin ritualul acesta nu-i văzuseră niciodată. Erau conduse într-un loc, noaptea, beau o poţiune care le îmbăta şi le zăpăcea, erau fecundate, apoi se întorceau la comunitatea lor, iar cele care rămâneau grele erau îngrijite de tovarăşele lor până la naştere: dacă rodul măruntaielor lor era bărbat, era restituit fecundatorilor care aveau să-l educe să fie unul dintre ei, iar dacă era fată, rămânea în comunitate şi creştea ca o ypatie.

„Să te uneşti carnal”, zicea „Ypatia, aşa cum fac animalele, care n-au un suflet, e doar un mod de a înmulţi greşeala creaţiei. Ypatiile trimise la fecundatori acceptă umilinţa aceasta numai pentru că noi trebuie să continuăm să existăm, ca să mântuim lumea de greşeala aceea. Cine dintre noi a suferit fecundarea nu-şi mai aminteşte nimic din fapta aceea care, de n-ar fi fost făcută din spirit de sacrificiu, ar fi stricat apatia noastră...”

„Ce este apatia?”

„E aceea în care orice ypatie trăieşte şi-i fericită că trăieşte.”

„De ce eroarea creaţiei?”

„Dar, Baudolino”, zicea ea râzând cu o candidă uimire, „ţi se pare că lumea-i perfectă? Uită-te la floarea asta, priveşte-i delicateţea codiţei, priveşte-i ochiul acela poros care triumfă-n mijlocul ei, iată cât de egale îi sunt petalele şi puţin arcuite ca să culeagă dimineaţa rouă ca într-o scoică, uite cu ce bucurie se dăruieşte acestui gândac care-i suge sucul... Nu-i frumoasă?”

„E frumoasă, aşa e. Dar, tocmai, nu-i frumos că e frumoasă? Nu-i ăsta un miracol divin?”

„Baudolino, mâine dimineaţă floarea asta o să fie moartă, peste două zile o să fie doar ceva putred. Vino cu mine.” Îl duse pe sub poala pădurii şi-i arătă o ciupercă cu pălăria roşie, dungată cu flăcărui galbene.

„E frumoasă?” zicea ea.

„E frumoasă.”

„E otrăvitoare. Cine o