mănâncă moare. Ţi se pare perfectă o creaţie în care stă la pândă moartea? Ştii că şi eu am să mor într-o zi şi am să fiu şi eu ceva putred, dacă n-aş fi juruită mântuirii Zeului?”

„Mântuirea Zeului? Lasă-mă să pricep...”

„Doar n-oi fi şi tu tot un creştin, Baudolino, ca monştrii din Pndapetzim? Creştinii care au ucis-o pe Hypathia credeau într-o divinitate crudă care ar fi creat lumea, şi împreună cu ea - şi moartea, suferinţa şi, mai rău decât suferinţa fizică, răul sufletului. Fiinţele create sunt în stare să urască, să ucidă, să-i facă să sufere pe semenii lor. N-o să crezi că un Zeu drept ar fi putut să-şi menească fiii acestei nenorociri...”

„Păi lucrurile astea le fac oamenii nedrepţi, iar Dumnezeu îi pedepseşte, salvându-i pe cei buni.”

„Dar atunci de ce ne-ar fi creat Zeul acesta, pentru ca apoi să ne expună riscului osândei?”

„Păi pentru că binele suprem este libertatea de a face binele sau răul şi, pentru a da fiilor lui acest bine, Dumnezeu trebuie să consimtă ca unii dintre ei să se folosească rău de el.”

„De ce spui că libertatea e un bine?”

„Pentru că, dacă cineva ţi-l ia, dacă te pune în lanţuri, dacă nu te lasă să faci ceea ce doreşti, suferi, şi deci lipsa de libertate e un rău.”

„Tu poţi să-ntorci capul aşa încât să-ţi vezi propriul spate, dar întoarce-l de-adevărat, aşa încât să-ţi vezi spinarea? Poţi să intri în lacul acela şi să rămâi acolo până seara, zic să stai dedesubt, fără să scoţi capul?” spunea ea şi râdea.

„Nu, pentru că, dacă aş încerca să-ntorc capul de tot, mi-aş rupe gâtul, dacă aş rămâne sub apă, apa m-ar împiedica să respir. Dumnezeu m-a creat cu aceste oprelişti ca să mă împiedice să-mi fac rău.”

„Şi atunci zici că ţi-a luat unele libertăţi cu un scop bun, e-adevărat?”

„Mi le-a luat ca să nu sufăr.”

„Şi-atunci de ce ţi-a dat libertatea să alegi între bine şi rău, ca tu să rişti apoi să suferi pedepse veşnice?”

„Dumnezeu ne-a dat libertatea crezând că noi o vom folosi bine. Dar a existat răzvrătirea îngerilor, care a introdus răul în lume, şi a existat şarpele care a ispitit-o pe Eva, aşa că acum suferim toţi de păcatul originar. Nu-i vina lui Dumnezeu.”

„Şi cine i-a creat pe îngerii rebeli şi pe şarpe?”

„Dumnezeu, desigur, dar, înainte să se răzvrătească, erau buni, aşa cum i-a făcut el.”

„Atunci răul nu l-au creat ei?”

„Nu, ei l-au comis, dar exista mai înainte, ca putinţă de a se răzvrăti împotriva lui Dumnezeu.”

„Aşadar, răul l-a creat Dumnezeu?”

„Ypatia, eşti isteaţă, simţitoare, vioaie, ştii să porţi o disputatio mult mai bine decât mine care totuşi am studiat la Paris, dar nu-mi spune lucrurile astea despre bunul Dumnezeu. El nu poate voi răul!”

„Sigur că nu, un Zeu care vrea răul ar fi opusul Zeului.”

„Şi atunci?”

„Şi atunci Zeul a găsit răul lângă sine, fără să-l vrea, ca pe o parte obscură a lui însuşi.”

„Păi Dumnezeu e fiinţa cea mai perfectă!”

„Sigur, Baudolino, Zeul e cel mai perfect din câte pot fi, dar dacă ai şti ce trudă este să fii perfect! Acum, Baudolino, îţi spun cine e Zeul sau mai bine zis ce anume nu e.”

Cu adevărat nu se temea de nimic. Zise: „Zeul e Unul, şi-i atât de perfect, că nu-i asemănător nici unuia dintre lucrurile care sunt şi nici unuia dintre lucrurile care nu sunt; nu-l poţi descrie folosindu-ţi inteligenţa ta omenească, ca şi cum ar fi cineva care se mânie dacă tu eşti rău sau are grijă de tine din bunătate sau ca pe cineva care are gură, urechi, chip, aripi sau care să fie spirit, tată sau fiu, nici măcar al lui însuşi. Despre Unul nu poţi spune dacă există sau nu există, el îmbrăţişează totul, dar nu e nimic; îl poţi numi doar cu ajutorul neasemănării, pentru că-i zadarnic să-l numeşti Bunătate, Frumuseţe, Înţelepciune, Bunăvoinţă, Putere, Dreptate, ar fi ca şi cum i-ai spune Urs, Panteră, Şarpe, Dragon sau Grifon, pentru că orişice lucru ai spune despre el nu l-ar exprima niciodată. Zeul nu-i trup, nu-i figură, nu-i formă, nu are cantitate, calitate, greutate sau uşurime, nu vede, nu simte, nu cunoaşte dezordine şi tulburare, nu-i suflet, inteligenţă, închipuire, opinie, gândire, cuvânt, număr, ordine, mărime, nu-i egalitate şi nu e lipsă de egalitate, nu e timp şi nu e veşnicie, e o voinţă fără scop; încearcă să înţelegi, Baudolino, Zeul e o lumânare fără flacără, o flacără fără foc, un foc fără căldură, o lumină întunecată, un bubuit tăcut, un fulger orb, o întunecime nespus de luminoasă, o rază a propriei bezne, un cerc ce se întinde strângându-se-n propriu-i centru, o mulţime solitară, este... este...” Şovăi să aleagă un exemplu care să-i convingă pe amândoi, pe ea, maestra şi pe el, elevul. „E un spaţiu care nu există, în care tu şi eu suntem acelaşi lucru, aşa, ca astăzi, în timpul acesta ce nu curge.”

O văpaie uşoară îi tremură pe obraz. Tăcu, înspăimântată de exemplul acela incongruent, dar cum să judeci ca incongruentă orice adăugire la o listă de incongruităţi? Baudolino simţi aceeaşi văpaie cum îi străbătea pieptul, dar se temu ca ea să nu se simtă încurcată, încremeni fără să îngăduie nici unui muşchi al feţei să-i trădeze mişcările inimii sau glasul să-i tremure şi întrebă, cu teologică tărie: „Dar atunci, creaţia? Răul?”

Chipul Ypatiei îşi reluă culoarea lui rozalie: „Păi atunci Unul, din pricina perfecţiunii sale, din generozitate de el însuşi, tinde să se răspândească, să se lărgească-n sfere tot mai mari din propria-i plinătate, e ca o lumânare victimă a luminii pe care o împrăştie, cu cât luminează, cu atât se topeşte mai mult. Iată, Zeul se lichefiază în umbrele din el însuşi, devine o mulţime de divinităţi mesagere, Eoni care au mult din