puterea lui, dar acum într-o formă mai slabă. Sunt atâţia zei, demoni, Arhonţi, Tirani, Forţe, Scântei, Astre, şi chiar şi aceia pe care creştinii îi numesc îngeri sau arhangheli... Dar nu sunt creaţi de Unul, sunt o emanaţie a lui.”

„Emanaţie?”

„Vezi pasărea aceea? Mai curând sau mai târziu va da naştere unei alte păsări cu ajutorul unui ou, aşa cum o ypatie poate da naştere unui fiu din pântecele ei. Dar, odată generată, făptura, fie ea ypatie sau păsăruică, trăieşte pe cont propriu, supravieţuieşte chiar dacă mama moare. Acum gândeşte-te şi la foc. Focul nu generează căldură, o emană. Căldura e acelaşi lucru ca şi focul, dacă tu ai stinge focul, ar înceta şi căldura. Căldura focului e foarte puternică acolo unde focul se naşte şi se face tot mai slabă pe măsură ce flacăra devine fum. Aşa se întâmplă şi cu zeul. Pe măsură ce se împrăştie departe de propriu-i centru obscur, într-un fel oarecare îşi pierde tăria, şi pierde tot mai mult până ce devine materie vâscoasă şi surdă, precum ceara fără formă în care se mistuie lumânarea. Unul nu ar voi să se emane aşa de departe de sine, dar nu poate rezista acestei mistuiri până la multiplicitate şi dezordine.”

„Şi Zeul ăsta al tău nu izbuteşte să nimicească răul care... care i se formează-n jur?”

„O, da, el ar putea. Unul încearcă întruna să reabsoarbă acest soi de suflare care poate deveni otravă, şi timp de şaptezeci de ori şapte de mii de ani a izbutit continuu să facă să reintre-n nimic rămăşiţele sale. Viaţa Zeului era o respiraţie ordonată, el sufla fără sforţare. Aşa, iată, ascultă.” Trăgea aer vibrându-şi delicatele ei nări, apoi scotea suflarea pe gură. „Într-o zi, însă, n-a izbutit să-şi mai controleze una dintre puterile sale intermediare, pe care noi o numim Demiurg şi care poate-i Sabaoth sau Ildabaoth, falsul Zeu al creştinilor. Această imitaţie de Zeu, din greşeală, din orgoliu, din nepăsare, a creat timpul, acolo unde prima oară nu era decât veşnicie. Timpul e o veşnicie care bâlbâie, înţelegi? Şi odată cu timpul, a creat focul, care dă căldură, dar şi riscă să ardă totul, apa, care astâmpără setea, dar şi îneacă, pământul, care hrăneşte ierburile, dar poate deveni avalanşă şi le sufocă, aerul care ne face să respirăm, dar poate deveni uragan... A greşit totul, bietul Demiurg. A făcut soarele, care dă lumină, dar poate pârjoli poienile, Luna, care nu reuşeşte să domnească noaptea mai mult de câteva zile, apoi se subţie şi moare, celelalte corpuri cereşti, care-s strălucitoare, dar pot emite influenţe nefaste, şi apoi fiinţele înzestrate cu inteligenţă, dar neînstare să-nţeleagă marile taine, animalele, care uneori ne sunt credincioase şi alteori ne ameninţă, vegetalele, care ne hrănesc, dar au viaţă foarte scurtă, mineralele, fără viaţă, fără suflet, fără inteligenţă, condamnate să nu-nţeleagă niciodată nimic. Demiurgul era ca un copil care frământa nămolul ca să imite frumuseţea unui unicorn şi-i iese ceva care seamănă cu un şoarece!”

„Deci lumea-i o boală a Zeului?”

„Dacă eşti perfect, nu poţi să nu te emani, iar, dacă te emani, te îmbolnăveşti. Şi apoi încearcă să-nţelegi că Zeul, în plinătatea lui, este şi locul sau ne-locul în care cele opuse se contopesc, nu-i aşa?”

„Opusele?”

„Da, noi simţim caldul şi frigul, lumina şi întunecimea şi toate acele lucruri care sunt una contrariul celeilalte. Uneori, frigul nu ne place şi ni se pare rău faţă de căldură, dar alteori e prea multă căldură şi dorim răcoarea. Noi suntem aceia care, dinaintea contrariilor, credem, potrivit capriciului nostru, al pasiunii noastre, că unul dintre acestea e binele şi celălalt e răul. Însă, în Zeu opusele se combină şi găsesc armonie reciprocă. Însă, când Zeul începe să se emane pe sine, nu mai izbuteşte să controleze armonia opuselor, şi acestea se sfarmă şi luptă unul împotriva celuilalt. Demiurgul a pierdut controlul opuselor şi a creat o lume unde tăcerea şi zgomotul, da-ul şi nu-ul, un bine în pofida altui bine se luptă între ele. Aceasta este ceea ce simţim noi ca rău.”

Aprinzăndu-se, îşi mişca mâinile ca o fetiţă care, vorbind despre un şoricel, îi imită forma, iar numind o ploaie repede, desenează vârtejurile aerului.

„Tu vorbeşti de eroarea creaţiei, Ypatia, şi despre rău, dar ca şi cum nu te-ar privi, şi trăieşti în pădurea asta ca şi cum totul ar fi frumos ca tine.”

„Dar, chiar dacă răul ne vine de la Zeu, poate că o fi ceva bun chiar şi în rău. Ascultă-mă, te rog, pentru că tu eşti un om, iar oamenii nu sunt obişnuiţi să gândească drept tot ceea ce este.”

„Ştiam, şi eu gândesc rău.”

„Nu, ci gândeşti doar... Iar a gândi n-ajunge, nu-i ăsta chipul cel drept. Acum, încearcă să-ţi închipui un izvor care n-are nici un început şi care se răspândeşte-n mii de râuri, fără să sece vreodată. Obârşia rămâne totdeauna calmă, proaspătă şi limpede, pe când râurile se duc către locuri diferite, se tulbură de nisip, se strecoară în bulboane printre stânci şi tuşesc zdrumicate, iar uneori seacă. Râurile suferă mult, ştii? Şi totuşi, şi acela dintre râuri sau dintre torente care-i cel mai noroios este apă, şi vine din aceeaşi obârşie ca şi lacul ăsta. Acest lac suferă mai puţin ca un fluviu, pentru că-n străvezimea lui aminteşte mereu sursa din care se naşte, un iaz plin de gângănii suferă mai mult decât un lac şi un pârâu. Dar toate într-un fel suferă pentru că ar voi să se-ntoarcă de unde vin, şi au uitat cum se face asta.”

Ypatia îl luă pe Baudolino de braţ, şi-l întoarse către pădure. Făcând asta, capul i se alătură de al lui, şi el simţi aroma vegetală a pletelor acelora. „Uită-te la copacul ăsta. Cea care curge prin el, de la rădăcini până la ultima frunză, este viaţa însăşi. Dar rădăcinile se întăresc în pământ, trunchiul se face puternic şi supravieţuieşte tuturor anotimpurilor, pe când ramurile tind să se usuce şi să se frângă, frunzele