durează câteva luni şi apoi cad, mugurii trăiesc câteva săptămâni. Este mai mult rău în frunze decât în trunchi. Arborele e unul, dar suferă răspândindu-se fiindcă devine mulţi, şi înmulţindu-se, se slăbeşte.”

„Dar frunzele sunt frumoase, tu însăţi te bucuri de umbra lor...”

„Vezi că şi tu poţi deveni înţelept, Baudolino? Dacă n-ar fi aceste frunze noi, n-am putea sta aşezaţi să vorbim de Zeu, dacă n-ar fi pădurea, nu ne-am fi întâlnit niciodată, şi poate că ăsta ar fi fost cel mai mare rău dintre rele.”

O spunea ca şi cum ar fi fost adevărul pur şi simplu, dar Baudolino îşi simţea încă o dată pieptul străpuns, fără să poată sau să vrea să-şi arate freamătul.

„Dar atunci explică-mi, cum pot cei mulţi să fie buni, cel puţin într-o oarecare măsură, dacă sunt o boală a Unului?”

„Vezi că şi tu poţi să fii înţelept, Baudolino? Ai spus într-o anume măsură. În ciuda erorii, o parte a Unului a rămas în fiecare dintre noi, făpturi gânditoare, şi în fiecare dintre celelalte creaturi, de la animale la corpurile moarte. Tot ceea ce ne înconjoară e locuit de zei, plantele, seminţele, florile, rădăcinile, izvoarele, fiecare dintre ele, chiar şi suferind că-i o imitaţie rea a gândului Zeului, n-ar vrea altceva decât să se unească iarăşi cu el. Noi trebuie să regăsim armonia dintre contrarii, trebuie să-i ajutăm pe zei, trebuie să reînviem aceste scântei, aceste amintiri ale Unicului care zac încă înmormântate-n sufletul nostru şi-n lucrurile însele.”

 

De vreo două ori Ypatia lăsase să-i scape că era frumos să stea împreună cu el. Asta-l încurajă pe Baudolino să se mai întoarcă.

Într-o zi, Ypatia îl lămuri cum făceau ele ca să reînvie scânteia zeiască în toate lucrurile, pentru că acestea, prin simpatie, trimit la ceva mai perfect decât ele, nu direct la Zeu, ci la emanaţiile lui mai puţin secătuite. Îl duse într-un loc către un lac, unde creştea nişte floarea-soarelui, iar pe lac se întindeau flori de lotus.

„Vezi ce face heliotropul? Se mişcă ţinându-se după soare, îl caută, îl roagă, şi păcat că tu nu ştii încă să asculţi foşnetul pe care-l scoate-n aer în timp ce-şi împlineşte mişcarea lui circulară în arcul unei zile. Ţi-ai da seama că-i cântă soarelui inima lui. Priveşte acum lotusul: se deschide la răsăritul soarelui, se oferă tot la zenit şi se închide când soarele s-a dus. Laudă soarele deschizându-şi şi închizându-şi petalele, aşa cum noi deschidem şi închidem buzele când vorbim. Aceste flori trăiesc în simpatie cu astrul, şi deci păstrează o parte din puterea lui. Dacă faci ceva florii, vei face şi soarelui, vei putea influenţa acţiunea lui, şi de la soare vei putea să te uneşti cu ceva care trăieşte în simpatie cu soarele, şi-i mai perfect decât soarele. Dar asta nu se-ntâmplă numai florilor, se-ntâmplă şi cu pietrele, şi cu animalele. Fiecare dintre ele e locuit de un zeu mai mic care caută să se reunească prin ajutorul celor mai puternice, cu originea comună. Noi învăţăm încă din copilărie să practicăm o artă care să ne-ngăduie să acţionăm asupra celor mai mari şi să restabilim legătura pierdută.”

„Asta ce-nseamnă?”

„E uşor. Învăţăm să îmbinăm la un loc pietre, ierburi, arome perfecte şi forme zeieşti, ca să formăm... cum pot să-ţi spun?, nişte vase de simpatie care să strângă la un loc forţa multor elemente. Ştii, o floare, o piatră, până şi un unicorn au toate caracter divin, dar singure nu reuşesc să evoce zeii pe mai mari. Amestecurile noastre reproduc datorită artei esenţa pe care vrem s-o invocăm, înmulţind puterea fiecărui element.”

„Şi pe urmă, după ce i-aţi invocat pe aceşti zei mai mari?”

„În momentul acela e doar începutul. Învăţăm să devenim mesagere între ceea ce stă sus şi ceea ce stă jos, încercăm ca acel curent în care Zeul se emană să poată fi urcat îndărăt, puţin, dar arătăm naturii că acest lucru e cu putinţă. Sarcina supremă nu-i însă să reunim o floarea-soarelui cu soarele, este să ne unim pe noi înşine cu originea. Aici începe asceza. Mai întâi învăţăm să ne purtăm în chip virtuos, nu omorâm creaturile vii, căutăm să răspândim armonie asupra fiinţelor care ne stau în jur şi, făcând aşa, putem să redeşteptăm oriunde scântei ascunse. Vezi firele astea de iarbă? Acum s-au îngălbenit şi se pleacă spre pământ. Eu le pot atinge şi le pot face să mai vibreze, le pot face să mai simtă ceea ce au uitat. Uită-te, puţin câte puţin îşi recapătă prospeţimea, ca şi cum ar răsări acum din pământ. Dar încă nu-i de ajuns. Ca să reînvii firul acesta de iarbă, e suficient să practici virtuţile naturale, să ajungi la perfecţiunea vederii şi a auzului, la vigoarea trupului, la memoria şi uşurinţa de a învăţa, fineţea gesturilor, prin frecvente abluţiuniuni, ceremonii lustrale, imnuri, rugăciuni. Se face un pas înainte cultivând înţelepciunea, puterea, temperanţa şi dreptatea şi, în fine, se ajunge să dobândeşti virtuţile purificatoare: încercăm să separăm sufletul de trup, învăţăm să evocăm zeii — nu să vorbim despre zei, cum făceau ceilalţi filosofi, ci să acţionăm asupra lor, făcând să cadă ploile folosind o sferă magică, punând amulete împotriva cutremurelor, experimentând puterile divinatorii ale trepiedelor, însufleţind statuile ca să obţinem oracole, convocându-l pe Asklepios ca să-i vindece pe cei bolnavi. Dar fii atent, făcând acestea trebuie să evităm permanent să fim posedate de un zeu, pentru că-n acest caz ne desfigurăm şi ne agităm şi deci ne depărtăm de Zeu. Se cere să-nvăţăm să facem asta în pacea cea mai perfectă.”

Ypatia luă mâna lui Baudolino, pe care acesta şi-o ţinea nemişcată ca să nu înceteze senzaţia aceea de căldură. „Baudolino, poate că te fac să crezi că sunt acum înaintată în asceză ca surorile mele mai mari... De-ai şti însă cât sunt de imperfectă. Încă mă-ncurc când pun un trandafir în contact cu puterea superioară care-i e prietenă... Şi apoi, vezi, încă vorbesc mult, iar ăsta-i semn că nu