sunt cuminte, pentru că virtutea se capătă în tăcere. Dar vorbesc pentru că eşti tu aici, care trebuie să fii instruit, iar dacă instruiesc o floarea-soarelui, de ce nu te-aş instrui pe tine? Vom atinge un stadiu mai perfect când vom izbuti să stăm împreună fără să vorbim, va fi de ajuns să ne atingem, şi tu vei înţelege.” Apoi, tăcând, începu să mângâie mâna lui Baudolino, şi zise doar la sfârşit: „Simţi?”

În ziua următoare, îi vorbi de tăcerea cultivată de ypatii, pentru ca, spunea ea, s-o poată învăţa şi el. „Trebuie creat un calm absolut în jur. Ne aşezăm atunci în singurătate adâncă în faţa a ceea ce gândim, ne închipuim sau simţim; ne găsim pacea şi liniştea. Atunci nu vom mai simţi nici mânie, nici dorinţă, nici durere, nici fericire. Vom fi ieşit din noi însene, răpite în absolută singurătate şi adâncă tihnă. Nu vom mai privi la lucrurile frumoase şi bune, vom fi dincolo de frumosul însuşi, dincolo de corul virtuţilor, cum cineva care, intrat în sanctuarul intim al templului, ar lăsa în spatele său statuile zeilor, şi viziunea sa nu mai este una a imaginilor, ci a Zeului însuşi. Nu va mai trebui să evocăm puteri intermediare, depăşindu-le le vom fi învins defectul, în ascunzişul acela, în locul acela inaccesibil şi sfânt, vom fi ajuns dincolo de stirpea zeilor şi a ierarhiilor Eonilor, toate aceste lucruri vor fi acum în noi ca amintire a ceva ce am vindecat de propriul rău de a fi. Acela va fi sfârşitul drumului, eliberarea, dezlegarea de orice legătură, fuga celui care-i acum singur dinaintea Singurului. În această întoarcere la simplul absolut nu vom mai vedea nimic, decât slava întunecimii. Golite de suflet şi de intelect vom fi ajuns dincolo de domnia minţii, în veneraţie ne vom odihni acolo sus, cum am fi un soare ce răsare, cu pupile închise vom aţinti soarele luminii, vom deveni foc, foc întunecos în întunecimea aceea, şi pe căi de foc ne vom împlini traiectul. Şi se va face în clipa aceea că, urcând din nou cursul fluviului, şi arătând nu numai nouă însene, dar şi zeilor şi Zeului că acel curs poate fi urcat la loc, vom fi vindecat lumea, vom fi ucis răul, vom fi făcut să moară moartea, vom fi dezlegat nodul în care se-ncâlciseră degetele Demiurgului. Noi, Baudolino, suntem menite să-l vindecăm pe Zeu, nouă ne-a fost încredinţată mântuirea lui: vom face să se-ntoarcă, prin extaza noastră, creaţia întreagă în însăşi inima Celui Unic. Noi vom da Celui Unic forţa de a face acea mare respiraţie care să-i îngăduie să reabsoarbă în sine răul pe care l-a expirat.”

„Voi faceţi asta, a făcut-o vreuna dintre voi?”

„Aşteptăm să reuşim, ne pregătim toate, de veacuri, pentru ca una dintre noi să reuşească. Ceea ce am învăţat încă de copile este că nu-i nevoie ca noi toate să ajungem la acest miracol: ajunge ca într-o zi, poate chiar peste alte mii de ani, una singură dintre noi, cea aleasă, să atingă momentul perfecţiunii supreme, în care să se simtă unul şi acelaşi lucru cu propria-i origine îndepărtată, şi minunea va fi înfăptuită. Atunci, arătând că de la multiplicitatea lumii care suferă se poate reveni la Cel Unic, vom fi redat Zeului pacea şi încrederea, puterea de a se realcătui în propriu-i centru, energia ca să-şi reia ritmul propriei lui suflări.”

Ochii îi scânteiau, pielea îi era aproape încălzită, mâinile aproape îi tremurau, vocea i se făcuse îndurerată şi părea că-l imploră pe Baudolino să creadă şi el în revelaţia aceea. Baudolino se gândi că poate Demiurgul a făcut atâtea erori, dar existenţa creaturii aceleia făcea lumea un loc îmbătător şi strălucind de toate perfecţiunile.

Nu rezistă, cuteză să-i ia mâna şi s-o atingă cu un sărut. Ea avu ca o tresărire, aproape că încercase o experienţă necunoscută. Mai întâi spuse: „Şi tu eşti locuit de un zeu.” Apoi îşi acoperi faţa cu mâinile, şi Baudolino o auzi şoptind uluită: „Mi-am pierdut... Mi-am pierdut apatia...”

Se întoarse şi fugi către pădure fără să mai spună nimic şi fără să se mai uite înapoi.

 

„Domnule Nicetas, în momentul acela mi-am dat seama că iubesc cum nu mai iubisem, dar că iubesc încă o dată singura femeie care nu putea fi a mea. Una îmi fusese răpită de sublimul rangului ei, cealaltă de nenorocirea morţii, acum a treia nu putea să-mi aparţină pentru că era juruită salvării Zeului. M-am depărtat, m-am dus în oraş crezând că poate n-ar mai fi trebuit să mă întorc. M-am simţit aproape uşurat, a doua zi, când Praxeas mi-a spus că, în ochii locuitorilor din Pndapetzim, eu eram cu siguranţă cel mai cu autoritate dintre Crai, eu mă bucuram de încrederea Diaconului şi eu eram acela pe care Diaconul îl voia la comanda armatei aceleia pe care Poetul, de altfel, tocmai o instruia aşa de bine. Nu mă puteam sustrage invitaţiei aceleia, o ruptură în ceata Magilor ar fi făcut situaţia noastră greu de susţinut în ochii tuturor, şi toţi se dedicau acum cu patimă pregătirii războiului, încât am acceptat - asta şi ca să nu-i dezamăgesc pe monopozi, pe panoţi, pe blemi şi pe toţi oamenii aceia de treabă de care până la urmă mă legasem sufleteşte în mod sincer. Mai ales m-am gândit că, dedicându-mă acelei noi isprăvi, aveam să uit ce lăsasem în pădure. Am fost ocupat vreo două zile cu o mie de treburi. Totuşi, mă chinuiam cu gându-n altă parte, eram terorizat de ideea că Ypatia se întorsese la lac şi, negăsindu-mă acolo, credea că fuga ei mă jignise şi că aş fi hotărât să nu o mai văd. Eram tulburat la ideea că ea fusese răvăşită şi că nu voia să mă mai vadă. Dacă era aşa, i-aş fi luat urma, aş fi ajuns călare în locul unde trăiau ypatiile, ce-aş fi făcut, aş fi răpit-o, aş fi distrus pacea comunităţii aceleia, i-aş fi tulburat nevinovăţia făcând-o să înţeleagă ceea ce nu trebuia să-nţeleagă, sau