poate că nu, aş fi văzut-o pătrunsă de misiunea ei liberă acum de un moment, infinitezimal, de patimă pământească? Dar oare existase momentul acela? Retrăiam fiecare cuvânt al ei, fiecare mişcare. De două ori, ca să spună cum era Zeul, folosise ca exemplu întâlnirea noastră, dar poate că era doar un mod al ei copilăresc, cu totul nevinovat, de a-mi face înţeles ceea ce spunea. De două ori mă atinsese, dar aşa cum ar fi făcut o floarea-soarelui. Gura mea pe mâna ei o făcuse să freamăte, ştiam asta, dar era firesc: nici o gură omenească n-o mai atinsese, fusese pentru ea ca şi cum s-ar fi împiedicat într-o rădăcină şi şi-ar fi pierdut pentru o clipă sobrietatea cu care o învăţaseră; momentul trecuse, ea nu se mai gândea la el... Discutam cu ai mei despre chestiuni războinice, trebuia să hotărăsc unde să-i aşez pe nubieni şi nu-nţelegeam nici măcar unde mă aflam. Trebuia să ies din neliniştea aceea, trebuia să aflu. Ca s-o fac, trebuia să-mi pun viaţa, şi pe a ei, în mâinile cuiva care să ne ţină în contact. Avusesem până acum multe dovezi de devoţiune din partea lui Gavagai. I-am vorbit în taină, punându-l să facă multe jurăminte, i-am spus cât mai puţin posibil, dar atât cât să se ducă la lac şi să aştepte. Bunul monopod era cu adevărat generos, ascuţit la minte şi discret. Mă întrebă puţin, cred că a înţeles mult, timp de două zile s-a întors în asfinţit spunând că n-a văzut pe nimeni şi era mâhnit văzându-mă cum mă fac palid. În cea de a treia zi, sosi cu unul dintre surâsurile acelea ale lui care păreau o seceră de lună şi-mi spuse că, în timp ce el aştepta întins foarte fericit sub umbrela piciorului său, creatura aceea apăruse. Se apropiase de el încrezătoare şi grăbită ca şi cum se aştepta să vadă pe cineva. Primise cu emoţie mesajul meu („Ea pare că mult vrea să vadă pe tine”, zicea Gavagai, cu oarecare viclenie în glas) şi-mi dădea de ştire că avea să se-ntoarcă lângă lac în toate zilele („Ea zis de două ori”). Poate, comentase Gavagai, făcând pe neştiutorul, şi ea îi aştepta pe Magi de mult timp. A trebuit să mai rămân la Pndapetzim şi-n ziua următoare, dar mă îngrijeam de atribuţiile mele de condotier cu un entuziasm care-l uimi pe Poet, el care mă ştia prea puţin înclinat către arme, şi îmi entuziasmă şi armata. Mi se părea că sunt stăpânul lumii, aş fi putut înfrunta o sută de huni albi fără frică. La două zile după aceea, m-am întors tremurând de teamă în locul acela fatal.”

 

 

34

Baudolino descoperă adevărata iubire

 

„În zilele acelea de aşteptare, domnule Nicetas, încercasem simţăminte opuse. Ardeam de dorinţa de a o vedea, mă temeam că n-o s-o mai văd, mi-o imaginam pradă a mii de primejdii, încercam, în sfârşit, toate sentimentele proprii iubirii, dar nu simţeam gelozie.”

„Nu te gândeai că Maica ar fi putut s-o trimită la fecundatori chiar atunci?”

„E un dubiu care nu mi-a trecut prin cap. Poate că, ştiind cât de mult eram acum al ei, credeam că ea era a mea în aşa măsură, încât ar fi refuzat să se lase atinsă de alţii. Am reflectat îndelung, după aceea, şi m-am convins că iubirea perfectă nu lasă spaţiu geloziei. Gelozia e bănuială, teamă şi calomnie între iubit şi iubită, iar Sfântul Ioan a spus că iubirea perfectă alungă orice teamă. Nu simţeam gelozie, ci căutam în orice minut să-i evoc chipul şi nu reuşeam. Îmi aminteam ce simţeam privind-o, dar nu puteam să mi-o imaginez. Şi totuşi, în timpul întâlnirilor noastre, nu făceam decât să-i aţintesc chipul, nu făceam altceva...”

„Am citit că se-ntâmplă cuiva care iubeşte intens...”, zise Nicetas, cu jena cuiva care nu simţise niciodată o iubire atât de răscolitoare. „Nu ţi se-ntâmplase şi cu Beatrice şi Colandrina?”

„Nu, nu aşa ca să mă facă să sufăr în halul acela. Cred că la Beatrice cultivam ideea însăşi a iubirii, care nu avea nevoie de un chip, şi apoi mi se părea sacrilegiu să mă străduiesc să-mi imaginez înfăţişări carnale. Cât despre Colandrina, îmi dădeam seama - după ce o cunoscusem pe Ypatia cu ea nu fusese pasiune, ci mai degrabă bucurie, tandreţe, afecţiune foarte intensă, cum aş fi putut simţi, Dumnezeu să mă ierte, pentru o fiică sau o soră mai mică. Cred că li se-ntâmplă tuturor acelora care se îndrăgostesc, dar în zilele acelea eram convins că Ypatia era prima femeie pe care o iubisem cu adevărat şi desigur e adevărat, chiar şi acum, şi pentru totdeauna. Am înţeles apoi că adevărata iubire îşi caută sălaş în tricliniul inimii, şi acolo găseşte tihnă, atentă la propriile-i taine cele mai nobile şi rar se-ntoarce-n cămările imaginaţiei. De aceea nu izbuteşte să reproducă forma trupească a iubitei absente. Numai iubirea din pură plăcere, care nu intră în ascunzişurile secrete ale inimii şi se hrăneşte doar din fantezii voluptuoase, reuşeşte să producă astfel de imagini.” Nicetas tăcu, stăpânindu-şi cu greu invidia.

 

Regăsirea lor a fost timidă şi emoţionantă. Ochii ei luceau de fericire, dar de îndată îşi pleca pudic privirea. Se aşezară printre ierburi. Acacios păştea la mică distanţă. Florile din jur înmiresmau locul mai tare ca de obicei, iar Baudolino se simţea de parcă abia îşi atinsese buzele de burq. Nu îndrăznea să vorbească, dar hotărî să o facă, pentru că intensitatea acelei tăceri l-ar fi împins la cine ştie ce gest necugetat.

Înţelegea doar atunci de ce auzise povestindu-se că adevăraţii iubiţi, la prima lor convorbire de iubire, se fac palizi, tremură şi amuţesc. Este pentru că, deoarece iubirea domină amândouă împărăţiile, a naturii şi a sufletului, atrage la ea toate puterile lor, oricum s-ar mişca. Astfel, când adevăraţii iubiţi ajung să vorbească între ei, iubirea tulbură şi aproape pietrifică toate funcţiile