trupului, fie fizice, fie spirituale; de aceea limba refuză să vorbească, ochii să vadă, urechile să audă şi fiecare părticică se sustrage de la datoria ei. Aşa se face că, atunci când iubirea întârzie prea mult în adâncul inimii, trupul, lipsit de putere, se istoveşte. Dar, la un moment dat, inima, din nerăbdarea ardorii ce-o simte, aproape îşi aruncă afară din sine patima ei, permiţând trupului să-şi reia propriile funcţii. Şi atunci îndrăgostitul vorbeşte.

„Aşa, deci”, zise Baudolino, fără să explice ce anume simţea şi ce anume înţelegea, „toate lucrurile acelea frumoase şi grozave pe care mi le-ai povestit sunt ceea ce Hypathia v-a transmis vouă...”

„O, nu”, zise ea, „ţi-am spus că strămoaşele noastre au fugit uitând tot ce le învăţase Hypathia, în afară de datoria cunoaşterii. Prin meditaţie noi am descoperit tot mai mult adevărul. În timpul tuturor acestor mii şi mii de ani fiecare dintre noi a reflectat asupra lumii ce ne-nconjoară şi asupra a ceea ce simţea în propriu-i suflet, şi conştiinţa noastră s-a îmbogăţit zi după zi, iar opera nu-i încă terminată. Poate că-n cele ce ţi-am spus erau lucruri pe care tovarăşele mele încă nu le-au înţeles şi pe care eu le-am înţeles încercând să ţi le explic. Astfel, fiecare dintre noi devine înţeleaptă, instruindu-şi tovarăşele asupra a ceea ce simte şi, făcându-se învăţătoarea lor, învaţă. Poate că, dacă tu nu erai aici cu mine, eu nu mi-aş fi clarificat mie însămi anumite lucruri. Ai fost daimonul meu, arhontele meu binefăcător, Baudolino.”

„Dar toate suratele tale sunt aşa de clare şi bine vorbitoare ca tine, dulcea mea Ypatia?”

„O, nu, eu sunt ultima dintre ele. Câteodată-şi bat joc de mine pentru că nu ştiu să exprim ceea ce simt. Trebuie încă să mai cresc, ştii? Totuşi, în zilele astea din urmă, mă simţeam mândră, ca şi cum aş fi posedat un secret pe care ele nu-l cunosc, şi - nu ştiu de ce - am preferat să rămână secret. Nu înţeleg bine ce mi se-ntâmplă, e ca şi cum... ca şi cum aş prefera să-ţi spun ţie toate lucrurile, şi nu lor. Crezi că-i rău, şi că eu nu le sunt credincioasă?”

„Îmi eşti mie credincioasă.”

„Cu tine-i uşor. Cred că ţie ţi-aş spune tot ce-mi trece prin inimă. Chiar dacă n-aş fi sigură că-i drept. Ştii ce mi se întâmpla, Baudolino, zilele astea? Te visam. Când mă deşteptam dimineaţa, gândeam că era o zi frumoasă pentru că tu erai undeva. Apoi mă gândeam că ziua-i urâtă, pentru că nu te vedeam. E ciudat, noi râdem când suntem mulţumite, plângem când suferim, iar mie mi se-ntâmplă că râd şi plâng în acelaşi moment. Poate oi fi bolnavă? Şi totuşi, e-o boală foarte frumoasă. E drept să-ţi iubeşti propria boală?”

„Tu eşti maestra, scumpa mea prietenă”, surâdea Baudolino, „nu trebuie să mă-ntrebi pe mine, asta şi pentru că eu cred că am aceeaşi boală ca şi tine.”

Ypatia întinsese o mână şi-i atingea cu ea tot cicatricea: „Tu pesemne că eşti un lucru bun, Baudolino, pentru că-mi place să te-ating, aşa cum mi se-ntâmplă cu Acacios. Atinge-mă şi tu, poate vei putea să deştepţi vreo scânteie care-i încă în mine şi pe care eu n-o ştiu.”

„Nu, iubirea mea dragă, mi-e teamă să nu-ţi fac rău.”

„Atinge-mă aici, în spatele urechii. Da, aşa, încă o dată... Poate că prin tine se poate invoca un zeu. Ar trebui să ai pe undeva semnul care te leagă cu altceva...”

Îi puse mâinile pe sub haine, şi-şi luneca degetele printre perii de pe pieptul lui. Se apropie să-l miroasă. „Eşti plin de iarbă, de-o iarbă bună”, zise. Apoi mai spunea: „Ce frumos eşti pe-acolo, pe dedesubt, eşti moale ca un animal tânăr. Eşti tânăr tu? Eu nu-nţeleg vârsta unui om. Tu eşti tânăr?”

„Sunt tânăr, iubirea mea, acum încep să mă nasc.”

El îi mângâia acum aproape cu violenţă părul, ea îi pusese mâinile pe ceafă, apoi începuse să-l pipăie fugar cu limba pe faţă, îl lingea ca şi cum ar fi fost un ied mic, apoi râdea privindu-l de aproape în ochi şi zicea că are gust de sare. Baudolino nu fusese niciodată un sfânt, o strânse la piept şi-i căută gura cu buzele. Ea scoase un geamăt de spaimă şi de surpriză, încercă să se retragă, apoi se lăsă. Gura ei mirosea a piersică, a caisă, iar cu limba i-o atingea uşor pe-a lui, pe care o gusta pentru prima oară.

Baudolino o împinse înapoi, nu din virtute, ci ca să se elibereze de cele ce-l acopereau, ea îi văzu membrul, îl atinse cu degetele, simţi că era viu şi spuse că-l voia: era clar că nu ştia cum şi de ce îl voia, dar vreo putere a pădurilor sau a izvoarelor îi sugera ce să facă. Baudolino reîncepu s-o acopere cu sărutări, coborî de pe buze pe gât, apoi pe umeri, în timp ce-i desfăcea încet haina, îi descoperi sânii, îşi îngropa faţa între ei, şi cu mâinile continua să-i facă să lunece veşmântul de-a lungul şoldurilor, îi simţea micul pântece neted, îi pipăia ombilicul, simţi mai înainte decât se aştepta ceea ce trebuia să fie părul ce-i ascundea bunul ei suprem. Ea se bâlbâia, chemându-l: Eonul meu, Tiranul meu, Abisul meu, Ogdoada mea, Pleroma mea...

Baudolino întinse mâinile sub haina ce încă o acoperea şi simţi că blăniţa aceea care părea să anunţe pubisul se îndesea, îi acoperea începutul picioarelor, partea interioară a coapsei, se prelungea şi spre şezut...

„Domnule Nicetas, i-am smuls rochia şi am văzut. De la pântece-n jos Ypatia avea forme de capră, iar picioarele ei se terminau în două copite de culoarea fildeşului. Dintr-o dată am înţeles de ce, îmbrăcată de rochie până la pământ, nu părea să meargă ca o fiinţă ce păşeşte cu picioarele, ci trecea uşoară de parcă n-atingea pământul. Şi am înţeles cine erau fecundatorii, erau satirii-care-nu-se-văd-niciodată, cu capul omenesc şi cornut şi cu trupul de berbec, satirii care de