secole trăiau în serviciul ypatiilor, dăruindu-le lor fetele şi crescându-şi propriii băieţi, aceştia având chipul respingător ca şi ei, iar fetele încă păstrând venustatea egipteană a frumoasei Hypathia, cea străveche, şi a primelor ei eleve.”

„Ce groaznic!” zise Nicetas.

„Groaznic? Nu, nu asta am simţit în momentul acela. Surpriză, da, dar numai pentru o singură clipă. Apoi m-am hotărât, trupul meu a hotărât pentru sufletul meu sau sufletul meu pentru trupul meu, că ceea ce atingeam era foarte frumos, pentru că aceea era Ypatia şi chiar firea ei de fiară făcea parte din graţiile ei, părul acela inelat şi moale era mai de dorit decât orice-mi dorisem vreodată, mirosea a muşchi, labele acelea ale ei erau desenate de mână de artist şi iubeam, voiam făptura aceea mirositoare ca pădurea, şi-aş fi iubit-o pe Ypatia chiar de-ar fi avut înfăţişare de himeră, de icneumon, de viperă cerastă.”

Aşa se făcu că Ypatia şi Baudolino se uniră, până la asfinţit, şi când erau de-acum istoviţi, stătură de vorbă întinşi unul lângă altul, alintându-se şi chemându-se cu apelative foarte gingaşe, uitând de tot ce-i înconjura.

Ypatia zicea: „Sufletul mi-a zburat ca o suflare de foc... Mi se pare că fac parte din bolta înstelată...” Nu înceta să exploreze trupul iubitului: „Cât eşti de frumos, Baudolino. Însă şi voi, oamenii, sunteţi monştri”, glumea ea. „Ai picioarele lungi şi albe fără blăniţă şi tălpi mari cât pentru doi monopozi! Dar eşti tot frumos şi aşa, ba chiar mai mult...” El îi săruta ochii în tăcere.

„Au picioarele la fel ca tine şi femeile oamenilor?” întreba ea mâhnită. „Ai... simţit extazul alături de făpturi cu picioarele ca ale tale?”

„Pentru că nu ştiam că exişti tu, iubita mea.”

„Nu vreau ca tu să mai priveşti niciodată picioarele femeilor oamenilor.” El îi săruta în tăcere copitele.

Începea să se lase întunericul şi trebuiră să se despartă. „Cred”, susură Ypatia apropiindu-şi buzele de ale lui, „că nu voi povesti nimic suratelor mele. Poate n-ar înţelege, ele nu ştiu că există şi acest chip de a urca mai sus. Pe mâine, iubirea mea. Auzi? Te numesc cum m-ai numit şi tu. Te aştept.”

„Au trecut aşa câteva luni, cele mai dulci şi cele mai pure din viaţa mea. Mă duceam la ea în fiecare zi şi, când nu puteam, credinciosul Gavagai ne servea de crainic. Speram că hunii nu vor veni niciodată şi că aşteptarea aceea la Pndapetzim va dura până la moartea mea şi după ea. Dar mă simţeam de parcă aş fi învins moartea.”

 

Până când, într-o zi, după ce trecuseră multe luni, după ce se dăruise cu ardoarea dintotdeauna, când se mai potoliseră, Ypatia îi spuse lui Baudolino: „Mi se-ntâmplă ceva. Ştiu ce este, pentru că am auzit mărturisirile suratelor mele când se-ntorceau după noaptea cu fecundatorii. Cred că am un copil în pântece.”

În clipa aceea Baudolino fu cuprins doar de o bucurie negrăită şi-i săruta pântecele acela binecuvântat de Zeu sau de Arhonţi, nu prea mai conta de cine. Apoi se îngrijoră: Ypatia n-avea să poată să ascundă starea ei comunităţii, ce-avea să facă?

„Voi mărturisi adevărul Maicii”, zise ea. „Ea va înţelege. Cineva sau ceva a voit ca ceea ce altele făceau cu fecundatorii eu să fac cu tine. A fost ceva drept, după partea bună a naturii. Nu va putea să-mi reproşeze.”

„Dar vei fi ţinută timp de nouă luni de către comunitate şi după aceea n-o să pot să văd niciodată fiinţa care se va naşte!”

„Voi mai veni aici mult timp. E nevoie de mult timp pentru ca burta să fie foarte mare şi toţi să-şi dea seama. Nu ne vom vedea doar în ultimele luni, atunci când îi voi spune totul Maicii. Iar cât despre prunc, dacă-i băiat, o să-ţi fie dat, dacă va fi fată, nu te priveşte. Aşa vrea natura.”

„Aşa vrea şarlatanu' ăla de Demiurg al tău şi caprele-alea cu care stai!” urlă Baudolino ieşindu-şi din fire. „Creatura aceea e şi a mea, fată sau băiat, ce-o fi!”

„Cât de frumos eşti, Baudolino, când te-nfurii, chiar daca n-ar trebui s-o faci niciodată”, zise ea, sărutându-l pe nas.

„Dar îţi dai seama că după ce vei naşte n-or să te mai lase niciodată să vii la mine, aşa cum suratele tale nu l-au mai văzut niciodată pe fecundatorul lor? Nu-i aşa? După voi, aşa vrea natura, nu?”

Îşi dăduse seama abia în momentul acela şi se porni pe plâns, cu mici gemete ca atunci când făcea dragoste, cu capul lăsat pe pieptul bărbatului ei, în timp ce-i strângea braţele, iar el îi simţea sânul pe trupul lui tresăltând. Baudolino o mângâie, îi spuse cuvinte foarte duioase la ureche şi apoi făcu singura propunere pe care o credea cu judecată: Ypatia avea să fugă cu el. La privirea ei înspăimântată, îi spuse că, făcând astfel, nu şi-ar fi trădat comunitatea. Pur şi simplu ea fusese distinsă cu un privilegiu diferit, şi diferită devenea şi datoria ei. El avea s-o ducă într-un regat îndepărtat şi acolo ea avea să creeze o nouă colonie de ypatii, avea să facă pur şi simplu mai rodnică sămânţa maicii lor îndepărtate, avea să-i ducă în alte părţi mesajul, atâta doar că el avea să trăiască alături de ea şi avea să găsească o colonie de fecundatori, cu chip de om, aşa cum avea să fie probabil şi rodul măruntaielor lor. Fugind, nu faci rău, îi spunea, ba chiar răspândeşti binele...”

„Atunci am să cer îngăduinţa Maicii.”

„Aşteaptă, încă nu ştiu ce fel de fiinţă-i Maica asta. Lasă-mă să mă gândesc, vom merge împreună la ea, voi şti s-o conving, dă-mi câteva zile ca să născocesc chipul just.”

„Iubirea mea, nu vreau să nu te mai văd”, hohotea acum Ypatia. „Fac tot ce vrei, voi trece drept o femeie a oamenilor, voi veni cu tine în oraşul acela nou de care mi-ai vorbit, mă voi purta ca şi creştinii, voi spune