„Fii cuminte, iubito. Vei vedea că am să găsesc o soluţie. L-am făcut eu pe Carol cel Mare să devină sfânt, i-am regăsit pe Magi, voi şti să-mi păstrez soţia!”

„Soţie ce înseamnă?”

„O să te-nvăţ. Acum du-te, că e târziu. Ne revedem mâine.”

„N-a mai fost nici un mâine, domnule Nicetas. Întors la Pndapetzim, toţi îmi ieşeau în întâmpinare şi mă căutaseră ore întregi. Nu mai erau îndoieli: hunii albi erau pe cale să sosească, se putea vedea la orizontul îndepărtat norul de pulbere pe care-l ridicau caii lor. Aveau s-ajungă la marginile câmpiei de ferigi la primele luciri ale zorilor. Rămâneau deci puţine ceasuri de pregătit apărarea. M-am dus repede la Diacon, ca să-l vestesc că luam comanda supuşilor săi. Prea târziu. Lunile acelea de aşteptare spasmodică a bătăliei, efortul pe care-l făcuse ca să stea în picioare şi să participe la pregătiri, poate şi noua sevă pe care i-o turnasem în vine cu povestirile mele îi grăbiseră sfârşitul. Nu mi-a fost teamă să stau lângă el pe când îşi dădea ultima suflare, ba chiar i-am strâns mâna pe când mă saluta şi-mi ura victorie. Mi-a spus că, dacă aveam să înving, aveam să pot pesemne s-ajung în regatul tatălui său şi deci mă implora să-i fac un ultim serviciu. După ce-şi va fi dat sufletul, cei doi acoliţi învăluiţi ai săi aveau să-i prepare cadavrul ca şi cum ar fi fost cel al unui Preot, ungându-i-l cu uleiurile acelea ce ar fi imprimat imaginea lui pe inul cu care ar fi fost învăluit. Să-i duc Preotului portretul acela al lui şi, oricât de palid ar fi fost, avea să se arate tatălui său adoptiv mai puţin descompus decât era acum. Şi-a dat sufletul la puţin timp, şi cei doi acoliţi au făcut ce trebuia făcut. Spuneau că linţoliul ar fi avut nevoie de câteva ore ca să se impregneze cu trăsăturile lui, şi că apoi aveau să-l facă sul şi să-l pună într-o casetă, îmi sugerau timid să-i informez pe eunuci de moartea Diaconului. Am hotărât să n-o fac. Diaconul mă investise cu comanda şi numai cu preţul acela eunucii n-ar fi îndrăznit să nu mi se supună. Aveam nevoie ca şi ei să colaboreze în vreun fel la război, pregătind în oraş primirea răniţilor. Dacă ar fi ştiut imediat de dispariţia Diaconului, măcar ar fi tulburat starea luptătorilor răspândind funesta veste şi distrăgându-i cu ritualurile funebre. Cel mult, necredincioşi cum erau, poate că ar fi luat imediat puterea supremă şi tot ar fi dat peste cap toate planurile de apărare ale Poetului. Hai la război, mi-am spus. Chiar dacă fusesem totdeauna un om de pace, acum era vorba să apăr făptura care avea să se nască.”

35

Baudolino împotriva hunilor albi

Planul îl studiaseră de luni de zile, în cele mai mici amănunte. Dacă Poetul se arătase, în antrenarea trupelor lui, un bun căpitan, Baudolino dăduse la iveală daruri de strateg. Imediat după marginile oraşului se ridica cel mai înalt dintre dealurile acelea ce semănau cu nişte grămezi de frişcă, pe care le văzuseră la sosire. De acolo de sus putea fi dominată toată câmpia, până la munţi într-o parte, şi dincolo de întinderea de ferigi. De acolo Baudolino şi Poetul aveau să conducă mişcările războinicilor lor. Alături de ei, un steag ales de monopozi, instruit de Gavagai, ar fi permis comunicări foarte rapide cu diferitele trupe.

Poncii s-ar fi împrăştiat în diferite locuri ale câmpiei, gata să prindă, cu foarte sensibilul lor apendice ventral, mişcările adversarului şi să facă, aşa cum se convenise, semnale cu fum. Înaintea tuturor, aproape la limita cea mai depărtată a câmpului cu ferigi trebuiau să aştepte monopozii, la comanda lui Porcelli, gata să iasă pe neaşteptate înaintea năvălitorilor, cu sarbacanele lor şi cu săgeţi înveninate. După ce şirurile duşmanilor ar fi fost răscolite de acel prim impact, în spatele monopozilor ar fi ţâşnit uriaşii, asmuţiţi de Aleramo Scaccabarrozzi, zis Ciula, dând măcel cailor lor. Dar, cerea stăruitor Poetul, până ce n-aveau să primească ordine să intre în acţiune, trebuiau să se mişte pituliş.

Dacă o parte dintre duşmani ar fi depăşit bariera uriaşilor, iată că din laturile opuse ale câmpiei trebuiau să intre în acţiune, dintr-o latură pigmeii conduşi de Boidi şi din cealaltă blemii conduşi de Cuttica. Împinşi spre latura opusă de către norul de săgeţi lansat de pigmei, hunii s-ar fi mişcat către blemi şi, înainte de a-i fi zărit prin ierburi, aceştia ar fi putut să le lunece pe sub cai.

Fiecare, însă, nu trebuia să rişte prea mult. Trebuiau să-i cauzeze pierderi severe duşmanului, dar limitându-le la maximum pe ale lor. De fapt adevărata vigoare a strategiei erau nubienii, care trebuiau să aştepte în mijlocul câmpiei. Hunii aveau să depăşească, sigur, primele ciocniri, dar aveau să sosească dinaintea nubienilor deja reduşi ca număr, acoperiţi de răni, şi caii lor n-aveau să se poată mişca prea grabnic printre ierburile acelea înalte. În momentul acela belicoşii circumcelioni ar fi stat gata, cu buzduganele lor aducătoare de moarte şi cu legendarul lor dispreţ faţă de primejdie.

„De acord, loveşti şi fugi”, zicea Boidi, „adevărata barieră de nedepăşit vor fi bravii circumcelioni.”

„Iar voi”, recomanda Poetul, „după ce hunii au trecut, va trebui grabnic să-i adunaţi la loc pe-ai voştri şi să-i aşezaţi într-un semicerc lung de cel puţin o jumătate de milă. Aşa că, dacă duşmanii vor recurge la mijlocul acela al lor pueril de a se preface că fug ca să-i încercuiască apoi pe urmăritori, iată că veţi fi voi aceia care-i veţi strânge-n cleştele voastre, în timp ce vă aleargă direct în braţe. Mai presus de toate să nu rămână viu nici unul. Un duşman înfrânt, dacă supravieţuieşte, urzeşte mai curând sau mai târziu o răzbunare. Căci, dacă