după aceea vreun supravieţuitor ar izbuti să scape de voi şi de nubieni şi s-o ia către oraş, iată că-s gata panoţii să le zboare-n cap, iar la o surpriză ca asta nici un inamic n-ar putea să reziste.”

Strategia fiind planificată aşa ca nimic să nu rămâie la întâmplare, iată că noaptea cohortele se îmbulzeau în mijlocul oraşului şi purcedeau la lumina primelor stele către câmpie, fiecare precedat de preoţii săi şi cântând în propria-i limbă Tatăl Nostru, cu un maiestuos efect sonor care nu se mai auzise nici la Roma, în timpul celor mai solemne procesiuni:

 

Mael nio, kui vai o Ies zeal, aepseno lezai tio mita. Veze lezai tio tsaeleda.

 

O fat obas, kel binol in sus, paisalidumoz nemola. Komomod monargan ola.

 

Pat isel, ka bi ni sieloes. Nom al zi bi santed. Klol alzi komi.

 

O baderus noderus, ki du esso in seluma, fakdade sankadus hanominanda duus, adfenade ha rennanda duus.

 

Amy Pornio dan chin Orhnio viey, gnayjorhe sai lory, eyfodere sai bagalin, johre dai domion.

 

Hai coba ggia rild dad, ha babi io sgymta, ha salta io velca...

 

Trecură ultimii în marş blemii, pe când Baudolino şi Poetul se-ntrebau de ce întârziaseră. Când sosiră, fiecare purta pe umeri, legat pe la subţiori, un fel de schelet din trestii, în vârful căruia era pus un cap de pasăre. Cu orgoliu, Ardzrouni zise că fusese ultima lui invenţie. Hunii ar fi văzut un cap, în el aveau să ţintească, iar blemii le-ar fi sărit în spate, nevătămaţi, în câteva clipe. Baudolino zise că ideea era bună, dar că să se grăbească, pentru că aveau puţine ceasuri până s-ajungă la locul ce le fusese hotărât. Blemii nu păreau încurcaţi că-şi dobândiseră un cap, dimpotrivă, se împăunau de parcă ar fi avut coifuri cu pene.

Baudolino şi Poetul împreună cu Ardzrouni urcară pe ridicătura de pe care trebuiau să conducă bătălia şi aşteptară să se albească de ziuă. Îl trimiseseră pe Gavagai în prima linie, gata să le aducă veşti despre ce se petrecea. Viteazul monopod alergă la locul său de luptă, cu strigătul de: „Trăiască preasfinţii Crai, trăiască Pndapetzim!”

Munţii dinspre răsărit se luminau acum de primele raze de soare, când un fir de fum hrănit de veghetorii ponei vesti că hunii trebuiau să apară la orizont.

Şi într-adevăr apărură, într-o lungă linie frontală, aşa încât de departe părea că nu înaintează deloc, ci că unduiau sau tresăltau, pentru un timp ce li se păru tuturora foarte lung. Îţi dădeai seama că înaintează pentru că încet-încet nu se mai zăreau copitele cailor lor, acum acoperite de ferigi pentru cei care priveau de departe, până în momentul când fură la mică distanţă de şirurile ascunse ale primilor monopozi şi te aşteptai ca, în scurt timp, să-i vezi pe vitejii aceia ieşind la iveală. Dar timpul trecea, hunii se înfundau în ierburi şi se simţea că acolo se petrecea ceva ciudat.

Pe când hunii se vedeau acum foarte bine, iar monopozii încă nu dădeau nici un semn de viaţă, păru că se zăresc uriaşii care, înainte de semnul prevăzut, se ridicau, ieşind enormi din vegetaţie, dar, în loc să-i înfrunte pe duşmani, se azvârleau printre ierburi, prinşi într-o luptă cu cei care erau pesemne monopozii. Baudolino şi Poetul, de departe, nu puteau să înţeleagă bine ce se întâmpla, dar le fu cu putinţă să reconstituie fazele bătăliei pas cu pas, datorită curajosului Gavagai care o făcea fulgerător pe curierul de la un capăt la altul al câmpiei. Dintr-un instinct atavic, cum se înalţă soarele, monopodul e înclinat să se lungească şi să-şi pună piciorul apărătoare deasupra capului. Aşa făcuseră războinicii trupei lor de asalt. Uriaşii, care chiar dacă nu-s prea uşurei de cap, simţiseră că ceva nu mergea cum trebuie, începuseră să-i şi stârnească, dar, după obiceiul lor eretic, îi strigau omoousiaşti de căcat, excrementele lui Arie.

„Monopod este bun şi credincios”, deznădăjduia Gavagai când dădea veştile acelea, „stă curajos şi nu-i laş, dar nu poate suporte insult de la eretic cioban, tu încearcă să-nţelege!” Pe scurt, izbucnise de la început o păruială teologică în cuvinte, apoi un schimb de lovituri cu mâinile goale, iar uriaşii avuseseră destul de repede câştig de cauză. Aleramo Scaccabarozzi, zis Ciula, încercase să-şi scoată ciclopii din încăierarea aceea nesărată, dar aceia îşi pierduseră bruma de minte şi-l înlăturau dând cu mâinile într-aşa fel încât îl făceau să zboare zece metri mai încolo. Aşa că nu-şi dăduseră seama că hunii erau acum asupra lor şi urmase un măcel. Cădeau monopozii şi cădeau şi uriaşii, chiar dacă unii dintre aceştia din urmă încercau să se apere înşfăcând câte un monopod de picior şi folosindu-l, dar în zadar, ca pe-o măciucă. Porcelli şi Scaccabarozzi se aruncaseră în învălmăşeală, ca să-şi însufleţească fiecare trupa lui, dar fuseseră înconjuraţi de huni. Se apăraseră cu vitejie învârtindu-şi spadele, dar în curând fuseseră străpunşi de sute de săgeţi.

Se vedeau acum hunii tăindu-şi drum, culcând ierburile, printre victimele masacrului lor. Boidi şi Cuttica, de pe cele două laturi ale câmpiei, nu reuşeau să-nţeleagă ce se petrece, şi-a fost nevoie să li-l trimită pe Gavagai ca să-şi anticipeze intervenţia laterală a blemilor şi a pigmeilor. Hunii se pomeniră asaltaţi de bande opuse, dar avură o idee năstruşnică: avangarda lor înaintă dincoace de şirurile monopozilor şi ale uriaşilor căzuţi, ariergarda se retrase şi iată că pigmeii de o parte şi blemii de alta se pomeniră alergând unii către alţii. Pigmeii, văzând capetele acelea de zburătoare care ieşeau dintre ierburi, neştiutori de stratagema lui Ardzrouni, începuseră să strige: „Cocorii, cocorii!” şi, crezând că trebuie să-şi înfrunte duşmanul milenar, uitaseră de huni şi acoperiseră cu săgeţi trupa blemilor. Blemii acum se apărau de pigmei şi, crezând că-i o trădare, urlau „Moarte ereticului!” Pigmeii crezură că-i o trădare a blemilor şi, auzindu-se taxaţi de eretici, considerându-se singurii păzitori ai credinţei adevărate, urlau