la rândul lor: „Omoară-l pe fantaziast!” Hunii căzură peste vălmăşagul acela şi îi loveau de moarte unul câte unul pe duşmanii lor, în timp ce aceştia se loveau între ei. Gavagai raporta acum că-l văzuse pe Cuttica încercând să-i oprească pe duşmani de unul singur. Apoi, copleşit de ei, căzuse răsturnat de caii lor.

Boidi, la vederea prietenului său care murea, consideră pierdute amândouă trupele, sări în şa şi încercă să se-ndrepte spre bariera nubiană ca s-o alerteze, dar ferigile îi împiedicau goana, cum de altfel îngreuiau şi înaintarea duşmanilor. Boidi ajunse cu greu la nubieni, se postă la spatele lor şi-i îndemnă să se mişte în grup compact către huni. Însă, de îndată ce se pomeniră cu ei în faţă, însetaţi de sânge, blestemaţii de circumcelioni îşi urmară înclinarea lor firească spre martiriu. Crezură că momentul sublim al sacrificiului a sosit şi era mai bine să-l anticipeze. Se aşezară unul după altul în genunchi, invocând: „Ucide-mă, ucide-mă!” Hunilor nu li se părea de crezut, îşi scoaseră săbiile din teacă şi începură să trunchieze capetele circumcelionilor care se grămădeau în jurul lor întinzându-şi gâturile şi invocând botezul purificator.

Boidi, ridicându-şi pumnii la cer, o rupse la fugă alergând către colină şi ajunse acolo chiar înainte ca şesul să ia foc.

De fapt Boron şi Kyot, din oraş, anunţaţi de pericol, se gândiseră să dea o folosinţă caprelor pe care Ardzrouni le pregătise pentru stratagema aceea a sa, zadarnică pe lumina zilei. Puseseră să fie împinse de cei fără limbă sute de animale cu coarnele în flăcări în câmpie. Anotimpul era de plină vară, ierburile destul de uscate, şi luară foc într-o clipă. Marea de iarbă se transforma acum într-o mare de flăcări. Poate că Boron şi Kyot crezuseră că flăcările aveau să se mulţumească să tragă o barieră sau că ar fi împins îndărăt cavaleria inamică, dar nu ţinuseră seama de direcţia vântului. Focul căpăta tot mai mare tărie, clar se revărsa către oraş. Aceasta desigur că-i favoriza pe huni, care aveau de aşteptat doar ca ierburile să ardă, cenuşile să se răcească, şi-ar fi avut cale liberă pentru galopul final. Dar într-un fel tot le oprea, pentru vreo oră, înaintarea. Hunii însă ştiau că au timp. Se mulţumiră să se aşeze la marginile incendiului şi, ridicându-şi arcurile spre cer, zvârleau atâtea săgeţi încât întunecau cerul ca să le facă să cadă dincolo de barieră, neştiind încă dacă-i mai aşteptau şi alţi duşmani.

O săgeată căzu şuierând clin înalt şi se înfipse în gâtul lui Ardzrouni, care se prăvăli la pământ cu un suspin gâtuit, pierzând sânge pe gură. Încercând să-şi ducă mâinile la gât ca să-şi smulgă săgeata, văzu că se acopereau din nou de pete albicioase. Baudolino şi Poetul se aplecară asupra lui şi-i şoptiră că acelaşi lucru i se întâmpla şi cu faţa. „Vezi că Solomon avea dreptate”, îi spunea Poetul, „exista un leac. Poate că săgeţile hunilor sunt îmbibate în vreun toxic care pentru tine-i un leac sigur şi destramă efectul pietrelor acelora negre.”

„Ce-mi pasă dacă mor alb sau negru”, horcăi Ardzrouni şi muri, cu o culoare încă incertă. Dar alte săgeţi cădeau acum îndesite şi se cerea să părăsească dealul. Fugiră către oraş, cu Poetul încremenit care zicea: „S-a sfârşit, mi-am jucat la zar un regat. Nu trebuie să aşteptăm prea multe de la rezistenţa panoţilor. Mai putem nădăjdui doar în timpul pe care ni-l mai dau flăcările. Să ne strângem lucrurile şi să fugim.. La apus calea-i încă liberă.”

Baudolino în clipa aceea avu un singur gând. Hunii aveau să intre în Pndapetzim, aveau să-l distrugă, dar cursa lor smintită n-avea să se oprească acolo, aveau să ajungă şi la lac, aveau să invadeze pădurea ypatiilor. Trebuia să ajungă înaintea lor. Dar nu putea să-şi părăsească prietenii, trebuia să-i reîntâlnească, să strângă lucrurile lor, nişte provizii, să se pregătească de o fugă lungă. „Gavagai, Gavagai!” strigă el, şi de îndată. Îşi văzu credinciosul lângă sine. „Aleargă la lac, găseşte-o pe Ypatia, nu ştiu cum ai să faci, dar găseşte-o, spune-i să fie gata, vin s-o salvez!”

„Eu nu ştiu cum face, dar găseşte pe ea”, zise monopodul şi porni ca o săgeată.

Baudolino şi Poetul intrară în oraş. Ştirea înfrângerii sosise de mult, femeile de toate rasele, cu copiii lor în braţe, alergau fără ţintă pe străzi. Panoţii înspăimântaţi, crezând că acum ştiau să zboare, se azvârleau în gol. Dar fuseseră educaţi să planeze în jos nu să se-arunce în cer şi se pomeneau imediat la pământ. Cei care încercau cu disperare să bată din urechi ca să se mişte-n aer se prăbuşeau istoviţi şi se zdrobeau de stânci. Îl găsiră pe Colandrino, disperat de insuccesul instrucţiei lui, pe Solomon, Boron şi Kyot care întrebară de ceilalţi. „Au murit, pace sufletului lor”, zise furios Poetul. „Repede, la locuinţe”, strigă Baudolino, „şi pe urmă spre apus!”

Sosiţi la sălaşurile lor, adunară tot ce puteau. Coborând în mare grabă, în faţa turnului văzură un du-te-vino de eunuci, care-şi încărcau bunurile pe catâri mici. Praxeas îi întâmpină livid: „Diaconul a murit, şi tu ştiai”, îi spuse lui Baudolino.

„Mort sau viu, tot ai fi fugit.”

„Noi plecăm. Ajunşi la trecătoare, vom face să se prăvălească avalanşa, iar calea către regatul Preotului va fi închisă pentru totdeauna. Vreţi să veniţi? Trebuie însă să respectaţi înţelegerea cu noi.”

Baudolino nu-i întrebă nici măcar care era înţelegerea. „Dar ce-mi pasă mie de blestematul tău de Preot Ioan”, urlă el, „La cu totul altceva mă gândesc eu! Haideţi, prieteni!”

Ceilalţi rămăseseră cu gura căscată. Apoi Boron şi Kyot admiseră că adevăratul lor scop era dintotdeauna să-l regăsească pe Zosima cu Gradalul, iar Zosima cu siguranţă că n-ajunsese încă în împărăţie şi n-avea să mai ajungă niciodată; Colandrino şi Boidi ziseră că ei veniseră cu Baudolino şi tot cu el aveau să plece ; Solomon observă că cele zece triburi ale sale puteau să fie atât dincoace, cât şi dincolo de munţii aceia şi deci pentru el orice