direcţie era bună. Poetul nu vorbea, părea că-şi pierduse orice voinţă, şi rămase ca unul dintre ei să apuce frâul calului său şi să-l tragă la drum.

Pe când erau gata de fugă, Baudolino îl văzu venind către el pe unul dintre acoliţii învăluiţi ai Diaconului. Aducea o casetă: „Este linţoliul cu chipul lui”, zise el. „Voia să-l iei tu. Foloseşte-l cum trebuie.” „Fugiţi şi voi?”

Zise cel cu vălul: „Ori aici, ori acolo, dacă mai există vreun loc pentru noi, va fi totuna. Ne aşteaptă soarta stăpânului nostru. Vom rămâne aici şi-i vom îmbolnăvi pe huni.”

 

Abia ieşiţi din oraş, Baudolino văzu o privelişte îngrozitoare. Către colinele albastre înroşeau flăcările. În vreun fel oarecare, o parte dintre huni începuse să ocolească încă din dimineaţa aceea, făcând câteva ore, locul bătăliei şi ajunseseră deja la lac.

„Repede”, striga Baudolino disperat, „toţi într-acolo, la galop!” Ceilalţi nu înţelegeau. „De ce într-acolo, dacă ăia au şi ajuns?” întreba Boidi. „Mai degrabă pe aici, poate că ultima trecere rămasă e la sud.”

„Faceţi ce vreţi, eu mă duc”, urlă Baudolino ieşit din minţi. „A înnebunit, să-l urmăm ca să nu-şi facă rău”, implora Colandrino.

Dar Baudolino se depărtase acum de ei mult şi chemând numele Ypatiei se ducea la moarte sigură.

Se opri la vreo jumătate de oră de galop furibund, zărind o umbră iute ce-i venea în întâmpinare. Era Gavagai.

„Tu stă liniştit”, îi spuse. „Eu a văzut pe ea. Acum ea e în siguranţă.” Această veste bună avea să se transforme peste puţin în motiv de disperare, pentru că iată ce spunea Gavagai: ypatiile fuseseră anunţate la timp de sosirea hunilor şi chiar de către satiri, care coborâseră de pe colinele lor, le adunaseră, iar când Gavagai sosise, le duceau deja cu ei, acolo, sus, dincolo de munţi, unde numai ei ştiau cum să umble şi unde hunii n-ar fi izbutit niciodată să ajungă. Ypatia aşteptase ultima, cu suratele târând-o de braţe, ca sa aibă ştiri de la Baudolino si nu voia să plece înainte să afle ceva de soarta lui. Auzind mesajul lui Gavagai, se liniştise, surâzând printre lacrimi, îi spusese să-l salute, tremurând îl însărcinase să-i spună că fugea, pentru că viaţa ei era în primejdie, hohotind de plâns îi lăsase ultimul ei mesaj: îl iubea şi n-aveau să se mai revadă niciodată.

Baudolino îl întreba dacă a înnebunit, nu putea s-o lase pe Ypatia să meargă în munţi, voia s-o ia cu el. Dar Gavagai îi spuse că acum era târziu, că, înainte să sosească el acolo, unde de altfel acum hoinăreau ca nişte stăpâni hunii, ypatiile or fi ajuns cine ştie unde. Apoi, trecând peste respectul pentru unul dintre Magi şi punându-i o mână pe braţ, îi repetă ultimul mesaj al Ypatiei: ea l-ar fi şi aşteptat, dar prima ei datorie era să le ocrotească pruncul: „Ea a spus: eu pentru totdeauna are cu mine o făptură care aminteşte mie pe Baudolino.” Apoi, privindu-l de jos în sus: „Tu ai făcut făptură cu femeia aceea?”

„Nu-i treaba ta”, îi zisese, nerecunoscător, Baudolino. Gavagai tăcuse mâlc.

Baudolino încă mai şovăia, când tovarăşii săi îl ajunseră din urmă. Îşi dădu seama că lor nu le putea explica nimic, nimic care să poată fi înţeles. Apoi încercă să se convingă. Era totul aşa de uşor de înţeles: pădurea era acum pământ cucerit, ypatiile ajunseseră din fericire pe culmile unde se afla salvarea lor, Ypatia îşi sacrificase pe drept iubirea ei pentru Baudolino iubirii pentru fiinţa aceea care avea să se nască şi pe care el i-o dăruise. Era totul aşa de ciudat de just alcătuit şi nu era altă alegere cu putinţă.

 

„Şi doar fusesem avertizat, domnule Nicetas, că Demiurgul făcuse lucrurile doar pe jumătate.”

 

 

 

36

Baudolino şi păsările roq

 

„Sărmanul, nefericitul de tine, Baudolino”, zisese Nicetas, înduioşat în aşa măsură, încât uitase să mai guste din capul de porc, fiert cu sare, cepe, usturoi, pe care Teofilact îl păstrase toată iarna într-o mică butie cu apă de mare. „Încă o dată, deci, de fiecare dată când ţi se-ntâmpla să te pasionezi după un lucru adevărat, soarta te pedepsea.”

„Din seara aceea am călărit timp de trei zile şi trei nopţi, fără să ne oprim, nici să mâncăm sau să bem. Am aflat după aceea că prietenii mei au făcut minuni de viclenie ca să-i evite pe huni, pe care-i puteai întâlni peste tot, la multe mile împrejur. Eu mă lăsam dus, îi urmam şi mă gândeam la Ypatia. E drept, îmi spuneam eu, ca lucrurile să fi ieşit aşa. Aş fi putut cu adevărat s-o iau cu mine? S-ar fi obişnuit cu o lume necunoscută, luată din nevinovăţia pădurii, din căldura familiară a riturilor ei şi a societăţii surorilor ei? Ar fi renunţat ea să fie o aleasă, chemată să mântuie divinitatea? Aş fi prefăcut-o într-o sclavă, într-o nefericită. Şi apoi, n-o întrebasem niciodată câţi ani avea, dar poate c-ar fi putut să fie de două ori fiica mea. Când am părăsit Pndapetzimul aveam, cred, cincizeci şi cinci de ani. Îi apărusem tânăr şi viguros, pentru că eram primul bărbat pe care-l vedea, dar în realitate mă îndreptam către bătrâneţe. Aş fi putut să-i dau foarte puţin, luându-i totul. Căutam să mă conving că lucrurile ieşiseră aşa cum trebuiau să iasă. Trebuiau să iasă aşa încât să mă facă nefericit pentru totdeauna. Dacă acceptam asta, poate că mi-aş fi găsit pacea.”

„Nu eşti ispitit să te-ntorci acolo?”

„În fiece clipă, după acele prime trei zile fără memorie. Dar pierduserăm calea. Drumul pe care apucaserăm nu era cel pe care veniserăm, făcuserăm nesfârşite ocoluri şi trecuserăm de trei ori acelaşi munte sau poate că erau trei munţi diferiţi, dar nu mai eram în stare să-i deosebim. N-ajungea soarele ca să găsim