o orientare şi nu-l aveam cu noi nici pe Ardzrouni, nici harta lui. Poate că făcuserăm ocolul muntelui aceluia mare care ocupă jumătatea tabernaculului şi eram de cealaltă parte a pământului. Apoi am rămas fără cai. Bietele animale erau cu noi încă de la începutul călătoriei şi îmbătrâniseră împreună cu noi. Nu ne dăduserăm seama, pentru că la Pndapetzim nu erau alţi cai cu care să-i comparăm. Acele ultime trei zile de fugă în graba mare îi istoviseră. Muriră încetul cu încetul, şi asta fu pentru noi aproape un dar, pentru că au avut aproape toţi nesocotinţa să ne lase, unul câte unul, în locuri unde nu se găsea hrană şi mâncam cărnurile lor, puţinul acela care le mai rămăsese pe oase. Continuam drumul pe jos şi cu picioarele pline de plăgi, singurul care nu se plângea era Gavagai, care n-avusese niciodată nevoie de cai, iar pe talpa piciorului lui avea o bătătură groasă de două degete. Mâncam cu adevărat lăcuste şi fără miere, spre deosebire de sfinţii părinţi. Apoi l-am pierdut pe Colandrino.”

„Tocmai pe cel mai tânăr...”

„Cel mai lipsit de experienţă dintre noi. Căuta de mâncare printre stânci, a băgat mâna într-un ungher de stâncă şi a fost muşcat de un şarpe. Abia a mai avut suflare să mă salute şi să-mi şoptească să mă păstrez credincios iubitei lui surori şi preaiubitei mele soţii, în aşa fel încât măcar s-o fac să trăiască în amintirea mea. Eu o uitasem pe Colandrina, şi-atunci încă o dată m-am simţit adulter şi trădător al Colandrinei şi al lui Colandrino.”

„Şi pe urmă?”

„Apoi totul devine întunecat. Domnule Nicetas, am plecat de la Pndapetzim când, după socotelile mele, eram în vara anului de la Hristos 1197. Am ajuns aici la Constantinopole în ianuarie trecut. La mijloc au fost prin urmare şase ani şi jumătate de gol, gol al spiritului meu şi poate gol al lumii.”

„Şase ani de rătăcit prin pustiuri?”

„Un an, poate doi, cine mai ţinea socoteala timpului? După moartea lui Colandrino, poate după luni de zile, ne-am pomenit la poalele unor munţi pe care nu ştiam cum să-i urcăm. Din doisprezece câţi plecaserăm, rămăseserăm şase, şase oameni şi un monopod. Cu hainele ferfeniţă, slabi, arşi de soare, ne mai rămâneau numai armele noastre şi desagii. Ne-am spus că ajunseserăm poate la capătul călătoriei noastre şi că aveam să murim acolo. Pe neaşteptate am văzut venind către noi o ceată de oameni călare. Erau îmbrăcaţi somptuos, aveau arme lucitoare, trup omenesc şi capete de câini.”

„Erau cinocefali. Prin urmare, există.”

„Cum adevărat e bunul Dumnezeu. Ne-au întrebat scoţând lătrături, noi nu înţelegeam, cel care părea a fi şeful a surâs - poate că era un zâmbet sau un rânjet, care-i descoperea dinţii ascuţiţi a dat un ordin alor săi, şi aceia ne-au legat, în şir indian. Ne-au pus să străbatem muntele pe o cărare pe care ei o cunoşteau; apoi, după câteva ore de mers, am coborât într-o vale care înconjura din toate părţile un alt munte foarte înalt, cu o fortăreaţă foarte tare deasupra căreia dădeau roată păsări răpitoare care chiar şi de departe păreau uriaşe. Mi-am amintit de vechea descriere a lui Abdul şi am recunoscut fortăreaţa lui Aloadin.”

Aşa era. Cinocefalii i-au făcut să urce pe nişte trepte foarte întortocheate, săpate în piatră, până la refugiul acela de neatins şi i-au introdus în castelul, mare aproape cât un oraş, unde între turnuri şi donjoane se întrezăreau grădini suspendate şi drumuri de intrare închise cu gratii tari şi groase. Au fost luaţi în primire de alţi cinocefali înarmaţi cu cravaşe. Trecând printr-un coridor, Baudolino a văzut cu coada ochiului printr-o fereastră un fel de curte între ziduri foarte înalte, în care zăceau în lanţuri mulţi tineri, şi şi-a amintit cum anume îşi educa Aloadin ucigaşii la crime, vrăjindu-i cu miere verde. Introduşi într-o sală somptuoasă, văzură şezând pe nişte perini brodate un bătrân care părea să aibă o sută de ani, cu barba albă, cu sprâncenele negre şi cu privirea întunecată. Fiind tânăr şi puternic atunci când îl prinsese pe Abdul, aproape cu o jumătate de secol în urmă, Aloadin era tot acolo şi-şi guverna sclavii.

Îi privi cu dispreţ, evident că-şi dădea seama că prăpădiţii aceia nu erau buni de înrolat printre tinerii săi asasini. Nici măcar nu le vorbi. Făcu un gest plictisit către unul dintre servitorii săi, cum ar fi zis: faceţi cu ei ce vă place. Deveni curios numai când îl zări, la spatele lor, pe monopod. Îl puse să se mişte, îl invită prin gesturi să-şi ridice piciorul deasupra capului, râse. Cei şase oameni fură duşi afară, iar Gavagai rămase pe lângă el.

Aşa începu lungul prizonierat al lui Baudolino, Boron, Kyot, Rabbi Solomon, Boidi şi Poetul, legaţi tot timpul cu un lanţ la picioare ce se termina cu o bilă de piatră, folosiţi la munci de slugăreală, uneori să spele lespezile podelelor şi pereţii, alteori să învârtă pietrele teascurilor, alteori însărcinaţi să ducă hălci de berbec pentru păsările roq.

 

„Erau”, îi explica Baudolino lui Nicetas, „animale zburătoare, mari cât zece acvile puse la un loc, cu ciocuri încovoiate şi tăioase, cu care puteau în câteva clipe să cureţe de carne un bou. Picioarele lor aveau gheare ce păreau rostrul unei corăbii de război. Se roteau neliniştite într-o colivie uriaşă pusă pe un bastion gros, gata să atace pe oricine, afară de un eunuc care părea să le vorbească pe limba lor şi le păzea mişcându-se printre ele de parcă erau găinile din poiata lui. Era şi singurul care putea să le trimită ca mesageri ai lui Aloadin: îi punea uneia dintre ele, la gât şi pe spinare, nişte curele zdravene pe care i le trecea pe sub aripi, iar de ele lega un paner sau o altă greutate, apoi deschidea un oblon, dădea o poruncă, şi pasărea astfel înhămată, şi numai aceea, zbura afară din turn şi dispărea în cer. Am mai văzut unele şi întorcându-se, eunucul