Alteori, prizonierii petreceau zile întregi în trândăvie, pentru că nu era nimic de făcut; uneori, erau puşi să-l slujească pe eunucul care ducea miere verde tinerilor încătuşaţi şi se îngrozeau văzând chipurile lor devastate de visul care-i istovea. Dar pe prizonierii noştri, dacă nu visul era acela care-i consuma, era o lene subtilă, iar ei îşi minţeau timpul povestindu-şi continuu aventurile trecute, îşi aminteau Parisul, Alexandria, vesela piaţă din Gallipoli, şederea senină de la gimnosofişti. Vorbeau despre scrisoarea Preotului, iar Poetul, pe zi ce trecea mai morocănos, părea că repetă cuvintele Diaconului aşa cum le auzise: „Îndoiala care mă roade este că împărăţia nu există. Cine ne-a vorbit despre ea la Pndapetzim? Eunucii. De la cine se-ntorceau mesagerii pe care ei îi trimiteau Preotului? De la ei, de la eunuci. Dar mesagerii aceia plecaseră cu adevărat? S-au întors cu adevărat? Diaconul nu-l văzuse niciodată pe tatăl său. Tot ce am aflat am aflat de la eunuci. Poate că totul era un complot al eunucilor, care-şi băteau joc de Diacon, de noi şi de ultimul nubian sau monopod. Uneori, mă întreb dacă au existat până şi hunii albi...” Baudolino îi spunea să-şi amintească de tovarăşii lor morţi în bătălie, dar Poetul scutura din cap. În loc să-şi repete lui însuşi că fusese înfrânt, prefera să creadă că a fost victima unei vrăji.

Apoi se întorceau la ziua morţii lui Frederic şi de fiecare dată inventau o nouă explicaţie ca să-şi dea seama de moartea aceea inexplicabilă. Zosima fusese, era clar. Nu, Zosima furase Gradalul, dar numai după aceea; cineva, sperând să pună mâna pe Gradal, făcuse ceva mai înainte. Ardzrouni? Cine putea şti? Unul dintre tovarăşii lor dispăruţi? Ce gând îngrozitor. Unul dintre supravieţuitori? Păi în nenorocirea asta, zicea Baudolino, mai trebuie să pătimim şi chinurile bănuielii reciproce?

„Atâta timp cât călătoriserăm avântaţi pentru descoperirea împărăţiei Preotului, nu eram prinşi de astfel de îndoieli; fiecare îl ajuta pe celălalt în spirit de prietenie. Captivitatea era aceea care ne făcea să bombănim, nu puteam să ne privim în ochi unul pe celălalt şi ani de zile ne-am urât unii pe alţii. Eu trăiam retras în mine însumi. Mă gândeam la Ypatia, dar nu reuşeam să-mi amintesc chipul ei, îmi aminteam doar bucuria pe care mi-o dădea ; noaptea mi se-ntâmpla să-mi mişc mâinile neliniştite pe părul de pe pubisul meu şi visam că-i ating lâniţa care mirosea a muşchi. Mă puteam excita pentru că, dacă spiritul cobora şovăitor, trupurile noastre se refăceau în mod treptat în urma efectelor peregrinării noastre. Acolo sus nu ne hrăneau rău, aveam mâncare din belşug de două ori pe zi. Poate că era modul în care Aloadin, care nu ne admitea la misterele mierii lui verzi, ne ţinea liniştiţi, într-adevăr, ne recăpătaserăm vigoarea, dar, cu toate muncile grele la care trebuia să ne supunem, ne îngrăşam. Îmi priveam pântecele proeminent şi-mi spuneam: eşti frumos, Baudolino, toţi oamenii sunt frumoşi ca tine? Pe urmă râdeam ca un bezmetic.”

Singurele momente de consolare erau cele în care îi vizita Gavagai. Prietenul lor cel mai bun devenise măscăriciul lui Aloadin, îl distra cu mişcările lui neaşteptate, îi făcea mici servicii zburând pe săli şi pe coridoare ca să ducă poruncile lui, învăţase limba sarazină, se bucura de multă libertate. Le ducea prietenilor lui câte ceva bun din bucătăriile stăpânului, îi ţinea la curent despre cele ce se petreceau în fortăreaţă, despre luptele surde dintre eunuci ca să-şi asigure favorurile stăpânului, despre misiunile de ucidere la care erau trimişi tinerii halucinaţi.

Într-o zi, îi dăduse lui Baudolino miere verde, dar puţină, zicea el, altfel s-ar fi prăpădit ca vitele acelea asasine. Baudolino o luase şi trăise o noapte de dragoste cu Ypatia. Dar către sfârşitul visului, tânăra îşi schimbase chipul, avea picioare iuţi, albe şi graţioase ca femeile oamenilor şi cap de capră.

Gavagai îi anunţa că armele şi desagii lor fuseseră aruncate într-o cămăruţă şi că el ar fi ştiut să le regăsească atunci când ar fi încercat să fugă. „Gavagai, dar tu crezi cu adevărat că-ntr-o zi am putea fugi?” îl întreba Baudolino. „Eu crede că da. Eu cred că multe chipuri bune de a fugi. Eu singur trebuie găsit cel mai bun. Dar tu devine gras ca un eunuc şi, dacă tu gras, tu fuge încet. Tu trebuie face mişcări de trup, ca mine, tu pune picior al tău peste cap al tău şi devine foarte iute.”

Cu piciorul pus peste cap nu, dar Baudolino înţelesese că speranţa unei fugi, fie ea şi zadarnică, l-ar fi ajutat să suporte prizonieratul fără să înnebunească, aşa că se pregătea pentru faptă, îndoindu-şi braţele, lăsându-se pe vine de zeci şi zeci de ori până ce cădea epuizat pe pântecele lui rotund. Recomandase asta şi prietenilor şi cu Poetul schiţa mişcări de luptă; petreceau câteodată câte o după-amiază întreagă încercând să se trântească unul pe altul la pământ. Cu lanţul de picioare nu era uşor, şi-şi pierduseră uşurinţa de altădată. Nu numai din cauză că erau închişi. Era vârsta. Dar le făcea bine.

Singurul care-şi uitase cu totul de trup era Rabbi Solomon. Mânca foarte puţin, era prea slab pentru diferitele munci, iar prietenii făceau şi partea lui. N-avea nici un sul de citit, nici un instrument de scris. Îşi petrecea ceasurile rostind numele Domnului şi de fiecare dată cu un sunet diferit. Îşi pierduse dinţii care-i mai rămăseseră, acum avea numai gingii, atât pe dreapta, cât şi pe stânga. Mânca molfăind şi vorbea şuierând. Se convinsese că cele zece triburi împrăştiate nu puteau să fi rămas într-un regat ce era pe jumătate de nestorieni, care erau încă suportabili, pentru că şi pentru iudei femeia aceea de treabă, Maria, nu putuse să fi născut nici un dumnezeu, dar cealaltă jumătate erau idolatri care sporeau sau micşorau la întâmplare numărul divinităţilor. Nu, zicea el nemângâiat, poate