că cele zece triburi au trecut prin împărăţie, dar pe urmă au continuat să rătăcească; noi, iudeii, căutăm permanent un pământ al făgăduinţei, doar să fie altundeva, şi acum cine ştie unde sunt, poate la câţiva paşi de locul ăsta unde tocmai îmi sfârşesc zilele, dar am părăsit orice nădejde să le mai găsesc. Suportăm încercările pe care Sfântul, binecuvântat fie-i numele pururea, ni le trimite. Iov a avut parte de şi mai rău.

 

„Mintea i-o luase razna, se vedea cu ochii. Şi tot cu mintea anapoda mi se păreau Kyot şi Boron, boscorodind tot timpul despre Gradalul ăla pe care aveau să-l regăsească, ba chiar credeau acum că el avea să se lase regăsit de ei, şi cu cât vorbeau mai mult, virtuţile lui şi aşa miraculoase deveneau din cale afară de miraculoase şi doreau tot mai mult să-l posede. Poetul repeta: ajutaţi-mi să pun mâna pe Zosima şi voi deveni stăpânul lumii. Uitaţi-l pe Zosima, ziceam eu: n-a ajuns nici la Pndapetzim, poate s-a rătăcit pe drum şi scheletul lui poate se preface-n pulbere prin vreun loc prăfos, Gradalul lui l-or fi luat nişte nomazi necredincioşi care poate că-l folosesc să se pişe-n el. Taci, taci, îmi zicea Boron înălbindu-se.”

 

„Cum aţi izbutit să vă eliberaţi din infernul acela?” întrebă Nicetas.

„Într-o zi, Gavagai a venit să ne spună că găsise calea pentru fugă. Bietul Gavagai, îmbătrânise şi el între timp, n-am ştiut niciodată cât trăieşte un monopod, dar nu i-o mai lua piciorul înainte, aşa fulgerător. Sosea ca tunetul, ceva mai pe urmă, iar la sfârşitul cursei gâfâia.”

Planul era următorul: trebuia să-l luăm prin surprindere înarmaţi pe eunucul de pază la păsările roq, să-l obligăm să le înhame ca de obicei, dar în aşa fel încât hamurile de care li se lega bagajul să fie legate de centurile fugarilor. Apoi el trebuia să le dea păsărilor ordin să zboare până la Constantinopole. Gavagai vorbise cu eunucul şi deci aflase că trimitea adesea păsările roq în oraşul acela, la un agent al lor care locuia pe o colină de lângă Pera. Atât Baudolino, cât şi Gavagai înţelegeau limba sarazină şi puteau să controleze ca eunucul să dea ordinul potrivit. Odată ajunşi la ţintă, păsările ar fi coborât ele singure. „Cum a făcut eu de nu am gândit mai dinainte asta?” se întreba Gavagai, dându-şi comic cu pumnii în cap.

„Da”, zicea Baudolino, „dar cum putem zbura cu lanţul la picioare?”

„Eu găseşte pila”, zicea Gavagai.

În timpul nopţii, Gavagai le regăsise armele şi desagii şi le adusese în dormitorul lor. Spadele şi pumnalele ruginiseră, dar îşi petrecuseră nopţile curăţându-le şi ascuţindu-le, frecându-le de pietrele de pe pereţi. Avură şi pilă. Nu era cine ştie ce, şi pierdură săptămâni întregi ca să taie inelul care le strângea gleznele.

Reuşiră. Pe sub inelul despicat trecură o frânghie legată de lanţ şi părea că se învârteau prin castel împiedicaţi ca de obicei. Dacă te uitai bine, se vedea păcăleala, dar erau acolo de atâţia ani, încât nimeni nu mai făcea caz de ei, iar cinocefalii îi considerau acum animale domestice.

Într-o seară, aflară că în ziua următoare ar fi trebuit să ia de la cuhnii nişte saci cu carne care se stricase, ca să-i ducă la păsări. Gavagai îi avertiză că aceea era ocazia pe care o aşteptau.

De dimineaţă se duseră să ia sacii, cu aerul cuiva care nu face lucrul ăsta de bunăvoie, trecură prin dormitorul lor şi strecurară armele printre cărnuri. Ajunseră la cuşti când Gavagai era deja acolo şi tocmai îl distra pe eunucul-paznic, dându-se peste cap. Restul fu uşor, deschiseră sacii, îşi scoaseră pumnalele, şase le puseră la gâtul paznicului (Solomon îi privea ca şi cum nu-l interesa nimic din ce se întâmpla), şi Baudolino îi explică eunucului ce trebuia să facă. Părea că nu existau hamuri suficiente, dar Poetul făcu semn că-i taie urechile, şi eunucul, care mai suferise destule tăieturi, se declară dispus să colaboreze. Şapte păsări fură pregătite să susţină greutatea a şapte oameni, sau a şase oameni şi un monopod. „Eu o vreau pe cea mai puternică”, zise Poetul, „pentru că tu”, şi i se adresa eunucului, „din păcate, nu poţi rămâne aici, căci ai da alarma sau ai striga la păsările tale să se întoarcă. De centura mea va mai fi prins un laţ, şi de ăla o să atârni tu. Deci pasărea mea trebuie să suporte greutatea a două persoane.”

Baudolino traduse, eunucul zise că-i fericit să-i însoţească pe capturatorii săi până la capătul lumii, dar întrebă ce-o să se petreacă mai apoi cu el. Îl liniştiră: odată ajunşi la Constantinopole, ar fi putut pleca unde voia. „Şi hai mai repede”, porunci Poetul, „pentru că mirosul cuştii ăsteia e de nesuportat.”

Însă fu nevoie de aproape o oră pentru a aranja totul după regulile artei. Fiecare se atârnă cum putu mai bine de propriu-i răpitor, şi Poetul legă bine de propriu-i brâu frânghia care avea să-l susţină pe eunuc. Singurul care mai era dezlegat era Gavagai care spiona din colţul unui coridor să nu vină cineva să le strice toate socotelile.

Venea cineva. Nişte gardieni se miraseră că prizonierii, trimişi să hrănească animalele, nu se întorseseră după atâta timp. Sosise din capătul coridorului o ceată de cinocefali, lătrând preocupaţi. „Vine capete de câine!” strigă Gavagai. „Voi pleacă repede!”

„Noi pleacă un rahat”, strigă Baudolino. „Vino, căci avem timp să punem şi hamurile tale!”

Nu era adevărat, şi Gavagai înţelese. Dacă el fugea, cinocefalii ar fi ajuns la cuşcă înainte ca eunucul să fi putut să deschidă oblonul şi să îndemne păsările să-şi ia zborul. Le strigă celorlalţi să deschidă cuşca şi să plece. Strecurase în sacii cu carne şi sarbacana lui. O luă, cu cele trei săgeţi care-i rămăseseră. „Monopod moare, dar rămâne credincios sfinţilor Magi”, zise el. Se întinse pe jos, îşi ridică piciorul deasupra capului, cu capul în jos duse sarbacana la gură, suflă, şi primul cinocefal căzu