mort. Pe când ceilalţi se retrăgeau, Gavagai mai avu timp să mai culce alţi doi, apoi rămase fără săgeţi. Ca să-i reţină pe atacatori, ţinu sarbacana ca şi cum se pregătea să sufle din nou în ea, dar înşelătoria fu scurtă. Monştrii aceia fură imediat asupra lui şi-l străpunseră cu spadele lor.

Între timp, Poetul făcuse să pătrundă puţin pumnalul său pe sub bărbia eunucului care, pierzând puţin sânge, înţelesese ce i se cerea şi, chiar aşa încurcat de legăturile lui, reuşise să deschidă oblonul. Când îl văzu pe Gavagai dându-şi duhul, Poetul strigă: „S-a sfârşit, dă-le drumul!” Eunucul dădu un ordin păsărilor roq, care se aruncară afară şi-şi luară zborul. Cinocefalii tocmai intrau în cuşcă, dar avântul le fu oprit de păsările rămase care, înfuriate de vânzoleala aceea, prinseră să-i lovească cu ciocurile.

Se pomeniră toţi şase în înaltul cerului. „A dat porunca potrivită pentru Constantinopole?” îl întrebă în gura mare Poetul pe Baudolino, iar Baudolino făcu semn că da. „Atunci nu ne mai trebuie”, zise Poetul. Cu o singură lovitură de pumnal tăie frânghia care-l ţinea legat de eunuc, şi acela se prăvăli în gol. „O să zburăm mai bine”, zise Poetul. „Gavagai e răzbunat.”

 

„Am zburat, domnule Nicetas, sus deasupra unor câmpii pustiite, însemnate doar de rănile râurilor secate cine ştie de când, peste câmpuri cultivate, lacuri, păduri, ţinându-ne strâns de labele păsărilor, pentru că ne temeam că tarniţele nu ne ţin. Am zburat o vreme pe care nu ştiu s-o socotesc şi aveam palmele mâinilor pline de răni. Vedeam fugind pe sub noi întinderi nisipoase, pământuri foarte roditoare, pajişti şi pinteni de munte. Zburam sub soare, însă la umbra aripilor acelora lungi care băteau aerul deasupra capetelor noastre. Nu ştiu cât timp am zburat, asta şi noaptea, şi la o înălţime cu siguranţă mare şi pentru îngeri. La un moment dat, am văzut sub noi, pe un podiş pustiu, zece grupuri - aşa ni s-a părut - de persoane (sau erau furnici?) care porneau aproape în paralel cine ştie unde. Rabbi Solomon a început să strige că erau cele zece triburi dispărute şi că voia să le ajungă din urmă. Încerca să-şi facă pasărea să coboare trăgând-o de gheare, să-i dirijeze zborul aşa cum se face cu frânghia unei vele sau cu bara unei timone, dar ea se înfuria, se eliberase din strânsoarea lui şi încerca să-i zgârie capul. „Solomon, nu face pe prostul”, îi striga Boidi, „ăia nu sunt ai tăi, sunt nişte nomazi oarecare ce se duc fără să ştie unde!” Dar degeaba, în prada unei nebunii mistice, Solomon se agita în aşa hal, încât s-a dezlegat din panerul său şi s-a prăbuşit, ba nu, zbura cu braţele larg deschise, străbătând cerurile ca un înger al Preaînaltului, pururea fie El, Sfântul, lăudat, dar era un înger atras de un pământ făgăduit. L-am văzut micşorându-se, până ce imaginea lui s-a făcut una cu furnicile acelea de jos.”

 

După alt timp, păsările roq, foarte credincioase ordinului primit, ajunseră în priveliştea Constantinopolelui şi a cupolelor lui ce scânteiau în soare. Coborâră acolo unde trebuiau să coboare, iar ai noştri se eliberară din legături. O persoană, poate chiar sicofantul lui Aloadin, le ieşi în întâmpinare, uimit de coborârea aceea a prea mulţi mesageri. Poetul îi zâmbi, luă spada şi-l lovi drept în moalele capului. „Te binecuvântez în numele lui Aloadin!”, îi zise el serafic, pe latineşte, în timp ce acela cădea ca un sac. „Uşşş, uşşş!” făcu apoi către păsări. Ele părură să înţeleagă tonul vocii, se înălţară în zbor şi dispărură la orizont.

„Suntem acasă”, zise fericit Boidi, care totuşi era la o mie de mile de casa lui.

„Să sperăm că mai sunt pe undeva prietenii noştri genovezi”, zise Baudolino. „Să-i căutăm!”

„O să vedeţi c-or să fie iarăşi bune capetele Botezătorului ale noastre”, zise Poetul, care părea dintr-odată întinerit. „Ne-am întors printre creştini. Am pierdut Pndapetzimul, dar putem cuceri Constantinopolele.”

 

„Nu ştia”, comentă Nicetas cu un zâmbet trist, „că alţi creştini tocmai îl cucereau.”

 

 

 

37

Baudolino sporeşte comorile Bizanţului

 

„Abia am încercat să trecem de Cornul de Aur şi să intrăm în oraş, că am şi înţeles că ne aflăm în cea mai ciudată situaţie pe care o văzusem vreodată. Nu era un oraş asediat, pentru că duşmanii, deşi corăbiile lor se aflau în radă, erau încartiruiţi la Pera, şi mulţi dintre ei se-nvârteau prin oraş. Nu era un oraş cucerit, pentru că alături de invadatorii cu cruce pe piept umblau şi oamenii de arme ai împăratului. În sfârşit, cei însemnaţi cu cruce erau la Constantinopole, dar Constantinopole nu era a lor. Iar când ajunserăm la prietenii mei genovezi, care erau chiar cei la care ai locuit şi tu, nici ei nu ştiau sa explice bine nici ce se întâmplase, nici ce mai urma să se-ntâmple.”

„Era greu de înţeles şi pentru noi”, zise Nicetas cu un oftat de resemnare. „Şi totuşi, eu într-o bună zi va trebui să scriu istoria acestei perioade. După slabul rezultat al expediţiei pentru cucerirea Ierusalimului, încercată de Frederic al tău şi de regii Franţei şi Engliterei, după mai bine de zece ani, latinii ar fi vrut să încerce din nou, sub conducerea unor mari principi ca Balduin al Flandrelor sau Bonifaciu din Monferrato. Dar aveau nevoie de o flotă şi au pus să le-o construiască veneţienii. Te-am auzit vorbind cu dispreţ despre lăcomia genovezilor, dar, în comparaţie cu veneţienii, cei din Genova sunt generozitatea întruchipată. Latinii aveau să-şi aibă corăbiile lor, dar n-aveau bani ca să le plătească, iar dogele veneţian Dandolo (destinul voia ca şi el să fie orb, dar, dintre atâţia orbi din istoria asta, el era singurul care vedea departe) a cerut ca, drept plată a datoriei lor, înainte de a merge în Pământul Sfânt, să-l ajute să supună Zara. Pelerinii au acceptat şi a