fost primul păcat, pentru că nu iei crucea pentru ca apoi să te duci să cucereşti un oraş pentru veneţieni. Deocamdată, Alexie, fratele acelui Isaac Anghelos care-l detronase pe Andronic ca să-i ia puterea, îl orbise, exilându-l pe marginea mării şi se proclamase basileu.”

„Acestea mi le-au povestit imediat genovezii. Era o întâmplare tulbure, pentru că fratele lui Isaac devenise Alexie al III-lea, dar mai era un Alexie, fiu al lui Isaac, care a izbutit să fugă, s-a dus la Zara, aflată acum sub mâini veneţiene, şi a cerut pelerinilor latini să-l ajute să se întoarcă pe tronul tatălui său, făgăduind, în schimb, ajutoare pentru cucerirea Pământului Sfânt.”

„E uşor să făgăduieşti ce nu ai încă. Alexie al III-lea, pe de altă parte, ar fi trebuit să-nţeleagă că imperiul său era în primejdie. Dar, chiar dacă ochii încă îi avea, era orbit de nepăsare şi de corupţia care-l înconjura. Închipuie-ţi, la un moment dat, voia să pună să se construiască alte corăbii de război, dar paznicii pădurilor imperiale nu îngăduiseră să se taie copacii. Pe de altă parte, Mihail Striphinos, general al armatei, îşi vânduse acum pânze şi odgoane, cârme şi alte piese de la corăbiile existente, ca să-şi umple casetele lui. În acest timp, la Zara, tânărul Alexie era salutat ca împărat de populaţiile de acolo, şi-n iunie, anul trecut, latinii au sosit aici, chiar lângă oraş. O sută şi zece galere şi şaptezeci de corăbii transportau o mie de oameni de arme şi treizeci de mii de soldaţi, cu scuturile pe laturi şi cu stindardele în vânt şi steagurile de război pe turnuri, au trecut în şir cu pompă pe Braţul Sfântul Gheorghe, făcând să sune trâmbiţele şi să bată tobele, iar ai noştri erau pe ziduri să se uite la spectacol. Numai unii zvârleau cu pietre, dar mai mult ca să facă zarvă decât ca să le vatăme. Numai când latinii au acostat chiar în faţa Perei, smintitul acela de Alexie al III-lea a scos armata imperială. Dar era tot o paradă şi aceea, la Constantinopole se trăia ca-ntr-o dormitare. Poate ştii că intrarea la Cornul de Aur era apărată de un lanţ mare care unea un ţărm cu celălalt, dar ai noştri au apărat-o rău: latinii au sfărmat lanţul, au intrat în port şi au debarcat oastea chiar în faţa palatului imperial de la Blakerne. Oastea noastră a ieşit în afara zidurilor, condusă de împărat, doamnele de pe gradene priveau spectacolul şi ziceau că ai noştri păreau îngeri, cu frumoasele lor armuri care scânteiau în soare. Au înţeles că ceva nu era cum trebuie numai când împăratul, în loc să dea asalt, a intrat înapoi în oraş. Şi au înţeles şi mai bine cu câteva zile după aceea, când veneţienii au atacat zidurile de pe mare, unii dintre latini au reuşit să se urce pe ele şi au dat foc caselor mai apropiate. Concetăţenii mei au început să înţeleagă după acest prim pojar. Ce a făcut atunci Alexie al III-lea? A încărcat în timpul nopţii zece mii de monede de aur pe o corabie şi a părăsit oraşul.”

„Şi s-a întors pe tron Isaac.”

„Da, dar acum era bătrân şi orb pe deasupra, iar latinii i-au amintit că trebuia să-şi împartă tronul cu fiul, devenit Alexie al IV-lea. Cu acest băieţandru latinii făcuseră înţelegeri pe care noi nu le ştiam: imperiul de la Bizanţ se întorcea la ascultare catolică şi romană, basileul dădea pelerinilor două sute de mii de mărci de argint, provizii pentru un an, zece mii de călăreţi ca să mărşăluiască spre Ierusalim şi o garnizoană de cinci sute de cavaleri în Pământul Sfânt. Isaac şi-a dat seama că nu erau destui bani în vistieria imperială şi nu putea merge să spună clerului şi poporului că aşa, deodată, se supunea papei de la Roma... A început astfel o farsă care a durat luni de zile. Pe de o parte, Isaac şi fiul său, ca să adune bani de ajuns, despuiau bisericile, tăiau icoanele lui Isus Hristos cu securile şi, după ce le jefuiau de podoabe, le aruncau pe foc, topeau tot ce găseau de aur şi de argint. De partea cealaltă latinii, retraşi la Pera, prădau şi de astălaltă parte a Cornului, şedeau la masă cu Isaac, se purtau stăpânii peste tot şi făceau orice ca să-şi întârzie plecarea. Ei ziceau că aşteptau să fie plătiţi până la capăt şi cine presa mai tare decât toţi era dogele Dandolo cu veneţienii săi, dar, în realitate, cred că aici găsiseră Paradisul şi trăiau fără păsare pe cheltuiala noastră. Nemulţumindu-se să ceară preţ de la creştini şi poate ca să justifice faptul că întârziau în loc să se măsoare cu sarazinii la Ierusalim, unii dintre ei s-au dus să jefuiască şi casele sarazinilor din Constantinopole, care aici trăiau liniştiţi şi în ciocnirea asta au pus al doilea foc, în care mi-am pierdut şi cea mai frumoasă dintre casele mele.”

„Iar cei doi basilei nu protestau contra aliaţilor lor?”

„Erau acum doi ostatici în mâinile latinilor, care făcuseră din Alexie al IV-lea bătaia lor de joc: odată, pe când el se afla în tabăra lor, ca să se distreze ca un om de arme oarecare, i-au luat de pe cap acoperământul aurit şi şi l-au pus lor pe cap. Păi un basileu al Bizanţului să fie umilit în halul ăsta! Cât despre Isaac, se prostea printre monahii îmbuibaţi, aiura că avea să devină împăratul lumii şi avea să-şi recapete vederea... Până ce poporul s-a sculat şi l-a ales basileu pe Nicolae Cannabos. Bun om, dar acum un om tare devenise Alexie Ducas Murţufles, sprijinit de capii oştirii. Aşa că i-a fost uşor să pună mâna pe putere. Isaac a murit de inimă rea, Murţufles a pus să-l decapiteze pe Cannabos şi să-l sugrume pe Alexie al IV-lea şi a devenit Alexie al V-lea.”

„Iată, noi am sosit în zilele acelea, când nimeni nu mai ştia cine porunceşte, Isaac, Alexie, Cannabos, Murţufles sau pelerinii, şi nu-nţelegeam dacă cine vorbea de Alexie