îl numea pe al treilea, al patrulea sau al cincilea. I-am găsit pe genovezii care locuiau tot acolo unde i-ai găsit şi tu, pe când casele veneţienilor şi ale pisanilor fuseseră arse în al doilea incendiu, iar aceştia se retrăseseră la Pera. În oraşul acesta nefericit, Poetul hotărî că trebuia să ne refacem averea.”

 

Când domneşte anarhia, zicea Poetul, oricine se poate face rege. Până una alta, trebuia să găsim bani. Cei cinci supravieţuitori ai noştri erau zdrenţăroşi, murdari, lipsiţi de orice resurse. Genovezii îi primiseră cu toată inima, dar spuneau că musafirul e ca peştele şi că după trei zile pute. Poetul se spălă cu grijă, îşi tăie părul şi barba, ceru cu împrumut un veşmânt cuviincios de la gazdele noastre şi într-o bună dimineaţă se duse să culeagă veşti de prin oraş.

Se întoarse seara şi zise: „De azi încolo, Murţufles este basileul, i-a eliminat pe toţi ceilalţi. Parcă, pentru a se face plăcut supuşilor, vrea să-i provoace pe latini, iar aceştia-l consideră un uzurpator, pentru că pactele le aveau cu bietul Alexie al IV-lea, pace sufletului lui, era aşa de tânăr, dar se vede că era menit rău. Latinii aşteaptă ca Murţufles să facă un pas greşit; deocamdată continuă să se-mbete prin taverne, dar ştiu bine că mai curând sau mai târziu îl vor muştrului şi vor jefui oraşul. Ştiu de pe acum ce aur se găseşte şi în care biserici, ştiu şi că oraşul e plin de relicve ascunse, dar ştiu foarte bine că nu se glumeşte cu relicvele, iar capii lor vor dori să şi le ia ei ca să le ducă în oraşele lor. Dar cum însă grecoteii aceştia nu-s mai buni decât ei, pelerinii se apucă şi-i fac curte unuia şi altuia, ca să-şi asigure de pe acum şi pentru bani puţini relicvele cele mai importante. Morala, cine vrea să facă bani în oraşul ăsta vinde relicve, cine vrea să-i facă la întoarcerea acasă le cumpără.”

„Atunci a venit timpul să scoatem capetele Botezătorului!” zise Boidi plin de speranţă.

„Tu, Boidi, vorbeşti doar pentru că ai gură”, zise Poetul, întâi de toate, într-un singur oraş, din capete cel mult vinzi unul, pentru că, după aceea, zvonul se-ntinde. În al doilea rând, am auzit spunându-se că aici la Constantinopole un cap al Botezătorului există de pe acum, şi poate şi două. Să spunem că le-au vândut deja pe amândouă şi noi venim cu al treilea, or să ne taie gâtul. Aşa că nici vorbă de capete ale Botezătorului. Însă, căutând relicve, pierzi timpul. Problema nu e să găseşti, e să faci unele la fel cu cele care deja există, dar nimeni nu le-a dibuit încă. Mergând prin oraş, am auzit vorbindu-se de mantia de purpură a lui Isus, de trestia şi de stâlpul biciuirii, de buretele îmbibat în fiere şi oţet care i-a fost întins Domnului Nostru când murea, atâta că acum e uscat, de cununa de spini, de o cutioară unde se păstrase o bucată din pâinea sfinţită la Cina cea de pe urmă, nişte peri din barba Crucificatului, cămaşa fără cusătură a lui Isus, pe care soldaţii şi-o trăseseră la sorţi, despre veşmântul Maicii Domnului...”

„Trebuie văzut care-s cel mai uşor de făcut”, zise Baudolino gânditor.

„Întocmai”, zise Poetul. „Un băţ de trestie găseşti oriunde, un stâlp, mai bine să nu ne gândim, fiindcă nu-l poţi vinde pe ascuns.”

„Dar de ce să riscăm cu nişte lucruri măsluite a doua oară, căci pe urmă cineva găseşte şi relicva adevărată, şi cei cărora le-am vândut-o pe cea falsă pe urmă îşi vor banii înapoi?” zise cu bun-simţ Boron. „Gândiţi-vă câte relicve pot exista. Gândiţi-vă, de pildă, la cele douăsprezece coşuri de la înmulţirea pâinilor şi a peştilor, nişte coşuri se găsesc peste tot, e de ajuns să le murdăreşti niţel, ca să pară vechi. Gândiţi-vă la barda cu care Noe şi-a clădit arca, o fi fiind pe-aici vreuna pe care genovezii noştri au aruncat-o pentru că-i ştirbită.”

„Nu-i o idee rea”, zise Boidi, „te duci prin cimitire şi găseşti falca Sfântului Pavel, găseşti nu capul, ci braţul stâng al sfântului Ioan Botezătorul, şi tot aşa, rămăşiţele Sfintei Agata, ale Sfântului Lazăr, pe cele ale Profetului Daniil, Samuel sau Isaia, ţeasta Sfintei Elena, o bucată din capul Sfântului Filip apostolul.”

„Dacă-i pe-aşa”, zise Pevere, atras de frumoasa perspectivă, e de ajuns să scotocesc pe jos, şi vă găsesc cât ai clipi o bucată din ieslea de la Betleem, mică, mică, încât nici nu se-nţelege de unde vine.”

„Vom face relicve ce nu s-au mai văzut”, zise Poetul, „dar le vom face a doua oară şi pe cele care sunt de pe acum, pentru că despre acelea se vorbeşte-n jur, iar preţul creşte de pe o zi pe alta.”

 

Casa genovezilor s-a prefăcut timp de o săptămână într-un atelier harnic. Boidi, poticnindu-se printre talaşuri, găsea un cui de la Sfânta Cruce, Boiamondo, după o noapte de dureri îngrozitoare îşi legase o aţă de o măsea cariată, şi-o scosese ca pe nimic, şi iată un dinte al Sfintei Ana, Grillo punea pâine să se usuce la soare şi punea fărâmituri din ea în nişte cutiuţe din lemn vechi pe care Taraburlo abia le meşterise. Pevere îi convinsese să renunţe la coşurile de pâini şi peşti, pentru că, zicea el, după un miracol ca ăla mulţimea cu siguranţă că şi le împărţise şi nici măcar Constantin n-ar mai fi putut să le facă la loc. Să vinzi unul singur din ele nu făceai cine ştie ce impresie şi era, în orice caz, anevoie să le faci să treacă pe ascuns din mână-n mână, pentru că Isus săturase o mulţime de oameni şi nu putea fi vorba de vreun paneraş pe care-l ascunzi sub manta. Bine, să lăsăm coşurile, zisese Poetul, dar barda lui Noe mi-o găseşti. Cum nu, răspunsese Pevere, şi iacătă una cu tăişul care părea de ferăstrău şi cu mânerul plin de arsuri.

 

După toate astea, prietenii