noştri se îmbrăcaseră ca nişte neguţători armeni (genovezii erau şi ei acum gata să finanţeze afacerea) şi începură să se-nvârtă prefăcut prin taverne şi prin taberele creştine, lăsând să le scape câte un cuvinţel, vorbind în şoaptă despre greutatea afacerii, trăgând de preţ pentru că-şi riscau viaţa şi lucruri de soiul ăsta.

Boidi se-ntoarse într-o seară zicând că găsise un cavaler din Monferrato care ar fi luat barda lui Noe, dar voia să se asigure că-i cu adevărat aceea. „Ei, da”, zicea Baudolino, „să ne ducem la Noe să-i cerem un jurământ cu sigiliu.”

„Şi apoi Noe ştia să scrie?” întreba Boron.

„Noe ştia doar să-i tragă pe gât de-ăla ca lumea”, zicea Boidi, „pesemne că era beat turtă când şi-a-ncărcat animalele în arcă, a exagerat cu ţânţarii, dar a uitat unicornii, şi iată de ce nu se mai văd.”

„Se mai văd, se mai văd şi acum...” şopti Baudolino, căruia deodată îi pierise cheful.

Pevere zise că-n călătoriile lui învăţase puţin scrisul iudeilor, şi cu cuţitul putea să scobească pe mânerul bardei una sau două trăsnăi de-alea de litere de-ale lor. „Noe era iudeu, nu-i aşa?” Iudeu, iudeu, aprobau prietenii: bietul Solomon, bine că nu mai este, altfel ce-ar mai fi suferit. Dar în felul ăla, Boidi izbuti să plaseze barda.

În unele zile era anevoie să găseşti cumpărători, pentru că oraşul intra în zarvă, şi pelerinii erau de îndată chemaţi înapoi în tabără, în stare de alertă. De pildă, se zvonea că Murţufles atacase Filea, acolo pe coastă, pelerinii interveniseră în şiruri compacte, fusese o bătălie sau poate doar un harţ, dar Murţufles avusese pagube bunicele şi-i cuceriseră drapelul de război cu Fecioara, pe care oastea lui îl purta ca însemn. Murţufles se întorsese la Constantinopole, dar spusese alor săi să nu mărturisească nimănui ruşinea asta. Latinii ajunseseră să afle de tăinuire, şi iată că-ntr-o dimineaţă puseseră să treacă exact prin faţa zidurilor o galeră de-a lor, cu drapelul desfăşurat la vedere, făcând către romei gesturi porcoase, cum ar fi să-şi bată părţile ruşinoase sau să-şi taie cu stânga braţul drept. Murţufles se făcuse de mare ruşine, şi romeii cântau despre el anumite cântecele pe străzi.

Pe scurt, între vremea ce le trebuia ca să facă o relicvă bună şi cea de care era nevoie ca să-i găsească locşorul potrivit, prietenii noştri o duseseră aşa din ianuarie până-n mai, dar între bărbia Sfântului Eoban astăzi şi tibia Sfintei Cunegonda mâine adunaseră la un loc o sumă frumuşică, restituindu-le banii genovezilor şi înţolindu-se mai ca lumea.

„Iar asta-ţi explică, domnule Nicetas, de ce în zilele trecute au ieşit la iveală în oraşul tău atâtea relicve duble, despre care numai Dumnezeu sfântul mai ştie care-i cea adevărată. Dar, pe de altă parte, pune-te-n locul nostru, trebuia să supravieţuim şi noi, printre latinii gata de jaf şi grecoteii tăi, adică, iartă-mă, romanii tăi, gata să-i înşele. În fond, i-am înşelat pe înşelători.”

„Bine, bine”, zise resemnat Nicetas, „Poate că multe dintre aceste relicve vor inspira gânduri sfinte latinilor deveniţi nişte barbari atunci când le vor regăsi în bisericile lor atât de barbare. Cu cât e mai sfânt gândul, cu atât mai sfântă-i relicva. Căile Domnului sunt nebănuite.”

 

Acum puteau să se liniştească şi s-o pornească spre pământurile lor. Kyot şi Boron n-aveau idei, acum renunţaseră să mai regăsească Gradalul, şi pe Zosima odată cu el; Boidi spunea că avea să-şi cumpere nişte vii cu banii aceia la Alexandria şi-avea să-şi sfârşească zilele trăind ca un stăpân ; Baudolino avea mai puţine idei decât toţi: odată încheiată căutarea Preotului Ioan, după ce-o pierduse pe Ypatia, prea puţin îi mai păsa dacă să mai trăiască sau să moară. Însă Poetul nu, el fusese apucat de fumuri de mărire, acum împărţea lucrurile Domnului prin lumea întreagă, ar fi putut să-nceapă să le ofere ceva nu unor pelerini de rang mic, ci celor puternici care-i călăuzeau, cumpărându-le favorurile.

Într-o zi, veni să spună că la Constantinopole se afla Mandylionul, Chipul de la Edessa, o relicvă de mare preţ.

„Şi ce anume-i mandylionul ăsta?” întrebase Boiamondo.

„E o pânză mică pentru şters faţa”, explicase Poetul, „şi poartă întipărit chipul Domnului. Nu pictat, întipărit, pe cale naturală: e o asemuire acheiropoieton, nefăcută de mână omenească. Abgar al V-lea din Edessa era lepros şi-l trimisese pe arhivarul său, Hannan, să-l invite pe Isus ca să meargă să-l vindece. Isus nu putea merge, şi atunci a luat această pânză, şi-a şters faţa cu ea şi şi-a lăsat pe ea întipărite trăsăturile sale. Fireşte că, primind pânza, regele s-a vindecat şi s-a convertit la credinţă. Cu veacuri în urmă, pe când persanii asediau Edessa, Mandylionul a fost atârnat pe zidurile cetăţii şi a salvat-o. Apoi, împăratul Constantin a cumpărat cârpa şi a adus-o aici şi a fost întâi în biserica de la Blacherne, apoi la Sfânta Sofia, apoi în capela Pharosului. Şi acesta este adevăratul Mandylion, chiar dacă se spune că mai există şi altele: la Camulia, în Capadochia, la Memfis în Egipt şi la Anablatha în împrejurimile Ierusalimului. Ceea ce nu-i cu neputinţă, pentru că Isus, în viaţă, ar fi putut să se şteargă pe faţă de mai multe ori. Dar acesta e de bună seamă cel mai minunat dintre toate, pentru că în ziua de Paşti chipul se schimbă după orele zilei, iar în zori capătă trăsăturile lui Isus prunc nou-născut, la ceasul al treilea pe cele ale lui Isus copil şi aşa mai departe, până ce la ora a noua apare ca Isus adult, în momentul Patimilor.”

„Unde ai învăţat lucrurile astea?” întrebă Boidi.

„Mi le-a povestit un monah. Aşa că asta-i o relicvă adevărată, şi cu un obiect de felul ăsta te poţi întoarce pe pământurile noastre primind onoruri şi venituri, e de-ajuns să găseşti episcopul care trebuie, aşa cum a făcut Baudolino cu Rheinald pentru cei trei Crai ai lui. Până acum am vândut relicve, acum e momentul să cumpărăm una, dar una care o să fie norocul