„Şi de la cine cumperi Mandylionul?” întrebă alene Baudolino, de-acum îngreţoşat de tot traficul acela cu lucruri sfinte.

„A şi fost cumpărat de un sirian cu care mi-am petrecut o seară la băut şi care lucrează pentru ducele Atenei. Însă mi-a spus că acest duce ar da Mandylionul şi cine ştie mai ce pe deasupra numai să aibă ceea ce se numeşte Sydoine.”

„Acum spune-ne ce-i aceea Sydoine”, făcu Boidi.

„Se spune c-ar fi existat la Sfânta Maria de la Blacherne Sfântul Giulgiu, acela pe care apare imaginea trupului întreg al lui Isus. Se vorbeşte de el în oraş şi se zice că a fost văzut aici de Amalric, regele Ierusalimului, când l-a vizitat pe Manuel Comnenul. Alţii însă mi-au spus că fusese dat în păstrarea bisericii Adormirii Fecioarei la Bucoleone. Nimeni însă nu l-a văzut vreodată şi, chiar dacă era, a dispărut cine ştie de când.”

„Nu înţeleg unde vrei s-ajungi”, zise Baudolino. „Cineva are Mandylionul, foarte bine, şi l-ar da în schimbul Sydoinei, dar tu nu ai acea Sydoine, şi m-ar mira să pregătim aici la noi un chip al Domnului nostru. Şi atunci?”

„Eu Giulgiul acela nu-l am”, zise Poetul, „dar îl ai tu.”

„Eu?”

„Îţi aminteşti când te-am întrebat ce anume era în caseta aceea pe care ţi-au predat-o acoliţii Diaconului înainte să fugim din Pndapetzim? Mi-ai spus că era figura nenorocitului aceluia, întipărită pe linţoliul lui, după ce abia murise. Arată-mi-o.”

„Eşti nebun, e un sacru legat testamentar, mi-a încredinţat-o Diaconul ca s-o predau Preotului Ioan!”

„Baudolino, ai şaizeci şi ceva de ani, şi încă mai crezi în Preotul Ioan? Am văzut cu ochii noştri că nu există. Arată-mi lucrul ăla.”

Baudolino scoase cam cu neplăcere din desaga lui caseta, desfăşură un sul şi desfăşurându-l dădu la iveală o pânză de mari dimensiuni, făcându-le semn celorlalţi să mute mese şi jilţuri, pentru că se cerea mult spaţiu ca s-o întindă în întregime pe jos.

Era un linţoliu adevărat, foarte mare, care purta întipărită o dublă figură omenească, de parcă trupul înfăşurat şi-ar fi lăsat urma acolo de două ori, pe partea pieptului şi pe partea spatelui. Se putea vedea foarte bine un chip, părul care cădea pe spate, mustăţile şi barba, ochii închişi. Atins de iertarea morţii, nefericitul Diacon lăsase pe pânză imaginea unor trăsături senine şi a unui trup puternic, pe care doar cu greu se puteau zări semne nesigure de răni, vânătăi sau plăgi, urmele leprei care-l distrusese.

Baudolino rămase mişcat şi recunoscu că pe inul acela defunctul îşi redobândise stigmatele dureroasei lui maiestăţi. Apoi murmură: nu putem să vindem imaginea unui lepros, şi nestorian pe deasupra, drept aceea a Domnului nostru Isus Hristos.”

„Întâi de toate, ducele Atenei nu ştie asta”, răspunse Poetul, „şi lui trebuie să-i strecurăm marfa asta, nu ţie. Al doilea, n-o vindem, ci facem un schimb, şi deci nu-i vânzare de lucruri sfinte. Eu mă duc la sirian.”

„Sirianul te va întreba de ce faci schimbul, dat fiind că o Sydoine e incomparabil mai de preţ decât un Mandylion”, zise Baudolino.

„Pentru că-i mai greu de transportat pe ascuns afară din Constantinopole. Pentru că valorează mult prea mult, şi numai un rege îşi poate permite s-o cumpere, pe când pentru Chip putem găsi cumpărători de mai mică importanţă, dar care plătesc pe loc. Pentru că, dacă am oferi Giulgiul unui prinţ creştin, ar zice că l-am furat de-aici şi ne-ar spânzura, pe când Chipul din Edessa ar putea fi acela de la Camulia sau din Memfis, sau din Anablatha. Sirianul va înţelege argumentele mele, pentru că suntem din aceeaşi speţă.”

„Bine”, zise Baudolino, „tu-i dai cearşaful ăsta ducelui Atenei şi nu-mi pasă deloc dacă el îşi duce acasă un chip care nu e cel al lui Hristos. Dar tu ştii că imaginea asta e pentru mine cu mult mai de preţ decât aceea a lui Crist, tu ştii ce-mi aminteşte şi nu poţi să te tocmeşti necinstit pe un lucru aşa de venerabil...”

„Baudolino”, zise Poetul, „nu ştim ce-o să mai găsim pe-acolo când o să ne-ntoarcem acasă. Cu Chipul din Edessa ne atragem un episcop de partea noastră, iar norocul nostru e din nou făcut. Şi apoi, Baudolino, dacă n-aduceai sudariul ăsta tocmai de la Pndapetzim, la ora asta hunii se ştergeau cu el la cur. Omul ăsta ţi-a fost drag, îmi spuneai povestea lui pe când ne aflam prin pustietăţi şi când eram prizonieri, şi-i plângeai moartea, nefolositoare şi uitată. Ei bine, ultimul său portret va fi venerat undeva ca acela al lui Crist. Ce mormânt mai sublim puteai dori pentru un dispărut pe care l-ai iubit? Noi nu umilim amintirea trupului lui, mai degrabă... cum aş putea zice, Boron?”

„O transfigurăm.”

„Chiar aşa.”

„O fi fost pentru că-n marasmul zilelor acelora îmi pierdusem simţul a ceea ce-i drept şi ceea ce-i greşit; sau poate pentru că eram obosit, domnule Nicetas. Am consimţit. Poetul s-a dus să schimbe acel lucru, Sydoine, al nostru, adică al meu, mai bine spus, al Diaconului, cu Mandylionul.”

Baudolino se puse pe râs, iar Nicetas nu pricepea de ce.

„Paguba şi râsul le-am aflat abia seara. Poetul s-a dus la taverna pe care o cunoştea, a făcut târgul lui infam, ca să-l îmbete pe sirian s-a îmbătat şi el, a ieşit, a fost urmărit de cineva care era la curent cu ce se ocupa el, poate sirianul însuşi - care, aşa cum spusese Poetul, era de acelaşi soi ca şi el - a fost atacat într-o străduţă, căptuşit cu lovituri şi s-a întors acasă mai beat decât Noe, sângerând, cotonogit, fără Giulgiu şi fără Mandylion. Voiam să-l calc în picioare, dar era un om terminat. Pentru a doua oară pierdea un regat. În zilele care au urmat trebuia să-l hrănim cu forţa. Ziceam că-s fericit că n-am avut niciodată prea multe ambiţii, dacă înfrângerea unei ambiţii putea aduce un om în halul acela. Apoi recunoşteam că şi