eu eram victima multor ambiţii frustrate, îl pierdusem pe mult iubitul meu tată, nu-i găsisem împărăţia pe care o visa el, mă pierdusem pentru totdeauna de femeia pe care o iubeam... Pur şi simplu eu învăţasem că Demiurgul făcuse lucrurile pe jumătate, pe când Poetul încă mai credea că pe lumea asta e cu putinţă vreo victorie.”

La începutul lui aprilie, prietenii noştri îşi dădură seama că oraşul avea zilele numărate. Fusese o înfruntare foarte dramatică între dogele Dandolo, stând drept la prova unei galere, şi Murţufles care-l apostrofa de pe uscat, impunându-le latinilor să părăsească ţara sa. Era clar că Murţufles înnebunise şi că latinii, dacă voiau, îl înghiţeau dintr-o îmbucătură. Se vedeau dincolo de Cornul de Aur pregătirile din tabăra pelerinilor, iar pe puntea corăbiilor ancorate era tot un du-te-vino de marinari şi de oameni de arme care se pregăteau de atac.

Boidi şi Baudolino ziseră că, deoarece aveau ceva bani, era clipa să plece din Constantinopole, pentru că ei, oraşe luate cu armele văzuseră şi aşa destule. Boron şi Kyot erau de acord, dar Poetul mai ceru câteva zile. Îşi revenise după tăbăceală şi evident că voia să profite de ultimele ore ca să dea lovitura lui finală, dar care era aceea nici el nu ştia. Acum începea să aibă privirea unui nebun, dar tocmai de aceea cu nebunii nu te poţi pune. Îi făcură pe plac, spunându-şi că era de ajuns să ţină corăbiile sub supraveghere ca să înţeleagă când ar fi fost momentul să ia calea uscatului.

Poetul fu plecat vreo două zile, şi era chiar prea mult. Într-adevăr, în dimineaţa zilei de vineri, înainte de Florii, el încă nu se întorsese, şi pelerinii începuseră să atace de pe mare, între Blacherne şi mănăstirea de la Evergetes, mai mult sau mai puţin în zona zisă Petria, la nord de zidurile lui Constantin.

Era prea târziu ca să mai iasă dintre ziduri, acum întărite cu garnizoane din toate părţile. Blestemându-l pe vagabondul acela de prieten al lor, Baudolino şi ceilalţi hotărâră că era mai bine să stea adăpostiţi la genovezi, pentru că zona aceea nu părea ameninţată. Aşteptară şi ceas de ceas aflau ştiri care soseau de la Petria.

Corăbiile pelerinilor erau pline de maşinării de asediu. Murţufles stătea pe o colină mică în spatele zidurilor cu toţi capii şi curtenii săi, şi cu stindarde, cu trâmbiţaşi. Cu toată pompa aceea, imperialii se băteau acum bine; latinii încercaseră diferite asalturi, dar fuseseră mereu respinşi, cu grecoteii care exultau pe ziduri şi-şi arătau dosurile goale celor înfrânţi, în timp ce Murţufles se împăuna de parcă făcuse el totul şi poruncea să sufle în trâmbiţele victoriei.

Păru astfel că Dandolo şi ceilalţi capi renunţaseră să mai asalteze oraşul, iar sâmbătă şi duminică trecură în linişte, chiar dacă toţi rămâneau încordaţi. Baudolino profită de asta ca să străbată Constantinopole în lung şi-n lat, ca să-l găsească pe Poet, dar în zadar.

Era acum noaptea de duminică, când tovarăşul lor se întoarse. Avea privirea mai halucinată decât înainte, nu spuse nimic şi se apucă de băut în tăcere până în dimineaţa următoare.

Abia la primele lumini ale zorilor de luni pelerinii reluară asaltul, care dură toată ziua: scările corăbiilor veneţiene reuşiseră să fie agăţate de câteva turnuri ale zidurilor, cruciaţii intraseră, ba nu, fusese unul singur, gigantic şi cu un coif prevăzut cu turnuri, care-i speriase şi-i pusese pe fugă pe apărători. Sau, poate, câţiva debarcaseră, găsiseră vreo portiţă zidită, o distruseseră cu lovituri de târnăcop făcând o gaură în zid, da, dar fuseseră respinşi, totuşi unele turnuri deja fuseseră cucerite...

Poetul mergea încolo şi încoace prin odaie ca un animal în cuşcă, părea nerăbdător ca bătălia să se rezolve într-un fel oarecare, îl privea pe Baudolino ca şi cum ar fi vrut să-i spună ceva, apoi renunţa şi scruta cu ochii întunecaţi mişcările celorlalţi trei tovarăşi ai săi. La un moment dat sosi ştirea că Murţufles apucase fuga părăsindu-şi armata, apărătorii pierduseră puţinul curaj care le mai rămăsese, pelerinii desfundaseră zidurile şi trecuseră de ele; nu cutezau să intre în oraş pentru că se lăsa întunericul, incendiaseră primele case ca să-i scoată de-acolo pe eventualii apărători ascunşi. „Al treilea incendiu, în doar câteva luni”, se văitau genovezii, „păi ăsta nu mai e un oraş, a devenit o grămadă de gunoi de ars când a ajuns prea mult!”

„Lovi-te-ar boala”, striga Boidi către Poet, „dacă nu erai tu, acum am fi fost afară din gunoiştea asta! Şi acum?”

În timpul nopţii se vedeau primele văpăi ale incendiului. În zori, Baudolino, care părea că doarme, dar avea de pe acum ochii deschişi, îl văzu pe Poet apropiindu-se mai întâi de Boidi, apoi de Boron şi, în sfârşit, de Kyot ca să le şoptească ceva la ureche. Apoi dispăru. Puţin mai târziu, Baudolino îi văzu pe Kyot şi pe Boron care se sfătuiau, îşi luau ceva în desagi şi părăseau casa căutând să nu-l deştepte.

Puţin după aceea, veni la el Boidi, care-l zgâlţâi de un braţ. Era buimăcit: „Baudolino”, zise, „eu nu ştiu ce se petrece, dar aici toată lumea înnebuneşte. A venit Poetul la mine şi mi-a spus exact cuvintele astea: l-am găsit pe Zosima, şi acum ştiu unde-i Gradalul, nu-ncerca s-o faci pe vicleanul, ia-ţi capul tău de Botezător şi să vii la Katabates, în locul unde Zosima îl primise pe basileu de data aceea, cam după amiază, ştii drumul. Dar ce-i cu acest Katabates? Despre ce basileu vorbea? Ţie nu ţi-a spus nimic?”

„Nu”, zise Baudolino, „ba chiar cred că vrea să mă ţină în neştiinţă cu toate. Şi era aşa de tulburat, că nici măcar nu şi-a amintit că Boron şi Kyot nu erau atunci cu noi, cu ani în urmă, când am fost să-l capturăm pe Zosima la Katabates, dar tu nu erai. Acum vreau să-nţeleg mai bine.”

Îl căută pe Boiamondo. „Ascultă”, îi spuse, „ţi-aminteşti de seara aceea, de acum nu ştiu câţi ani, când ne-ai dus în cripta aceea care