„Bine de tine. Trebuie să ajungi în pavilionul acela alăturat de biserica Sfinţilor Apostoli. Şi poate să ajungi şi fără să dai peste pelerini, care trebuie că n-au ajuns încă acolo. Dacă te mai şi întorci, înseamnă că am avut dreptate.”

„Da, însă ar trebui să ajung acolo fără să ajung. Adică, nu-ţi pot explica, însă trebuie să urmez pe cineva care va face drumul acela sau să i-o iau înainte şi nu vreau să fiu văzut, îmi amintesc că acolo dedesubt se deschideau atâtea galerii. Se mai ajunge acolo şi pe altă parte?”

Boiamondo începu să râdă: „Dacă nu ţi-e frică de morţi... Se poate intra dintr-un alt pavilion de lângă Hipodrom şi cred că şi pe acolo încă se mai poate trece. Apoi mergi înainte pe sub pământ o bucată bună şi dai în cimitirul monahilor de la Katabates, pe care nimeni nu-l mai ştie că există, dar este acolo. Galeriile cimitirului ajung până la criptă, dar tu, dacă vrei, te poţi opri înainte.”

„Şi tu mă vei duce acolo?”

„Baudolino, prietenia-i sacră, dar pielea şi mai şi. Eu îţi explic totul bine, tu eşti un băiat deştept, şi-ţi vei găsi drumul singur. Ce zici?”

Boiamondo îi descrise drumul de mers, îi dădu şi două bucăţi de lemn bine unse cu răşină. Baudolino se întoarse la Boidi şi-l întrebă dacă-i era frică de morţi. Asta-i bună, zise el, eu mă tem doar de cei vii. „Să facem aşa”, îi spuse Baudolino, „tu îţi iei capul Botezătorului ăla al tău, iar eu te însoţesc acolo. Tu te vei duce la întâlnirea ta, iar eu mă voi ascunde puţin mai înainte ca să descopăr ce are în minte nebunul ăla.”

„Păi, hai”, zise Boidi.

În clipa când să iasă, Baudolino se gândi puţin şi se-ntoarse să-şi ia şi propriul lui cap al Botezătorului, pe care-l înfăşură într-o cârpă şi-l puse sub braţ. Apoi iar se mai gândi, şi-şi vârî la brâu cele două pumnale arabe pe care le cumpărase la Gallipoli.

38

Baudolino la încheierea socotelilor

Baudolino şi Boidi ajunseseră prin părţile Hipodromului, pe când flăcările incendiului deja înaintau, tăindu-şi drum printr-o mulţime de romei înspăimântaţi, care nu ştiau pe ce parte să fugă, pentru că unii strigau că pelerinii soseau din partea aceea, alţii dintr-alta. Găsiră pavilionul, forţară o uşă zăvorâtă cu un lanţ slăbit, intrară în tunelul subpământean aprinzând făcliile pe care le primiseră de la Boiamondo.

Merseră mult timp, pentru că, de bună seamă, tunelul ducea de la Hipodrom până la zidurile lui Constantin. Apoi urcară nişte trepte îmbibate de umezeală şi începură să simtă un damf de mortăciune. Nu era miros de carne moartă de curând: era, cum să spunem, izul unui iz, o adiere de carne care putrezise şi apoi aproape se uscase.

Intrară într-un coridor (şi alte coridoare se vedeau deschizându-se la dreapta şi la stânga de-a lungul celui principal), pe pereţii căruia se deschideau des nişte firide, locuite de o populaţie subpământeană de morţi aproape vii. Moarte erau, cu siguranţă, şi făpturile acelea complet înveşmântate care stăteau drepte în picioare în nişele lor, sprijinite probabil pe ţepuşe de fier care le ţineau spatele ; dar timpul nu părea să-şi fi săvârşit lucrarea de distrugere, pentru că feţele acelea uscate şi de culoarea pielii tăbăcite, pe care se deschideau orbite goale, adesea însemnate cu câte un rânjet ştirb, dădeau impresia vieţii. Nu erau schelete, ci trupuri parcă supte de o putere care pe dinlăuntru le uscase şi le fărâmiţase viscerele, lăsând neatinsă nu numai osatura, dar şi pielea, poate şi parte din muşchi.

„Domnule Nicetas, ajunseserăm într-o reţea de catacombe în care vreme de secole monahii de la Katabates îşi depuseseră cadavrele confraţilor lor, fără să-i înmormânteze, pentru că vreo îmbinare miraculoasă dintre sol, aer şi vreo substanţă care picura din pereţii de tuf ai subteranei aceleia îi păstra aproape întregi.”

„Credeam că nu se mai obişnuieşte şi nu ştiam nimic despre cimitirul de la Katabates, semn că oraşul ăsta păstrează încă taine pe care nimeni dintre noi nu le cunoaşte. Dar am auzit vorbindu-se de felul cum unii monahi de altădată, ca să ajute opera naturii, lăsau să se macereze cadavrele confraţilor lor între umezelile tufului timp de opt luni, apoi le scoteau, le spălau cu oţet, le puneau afară la aer timp de câteva zile, le îmbrăcau la loc şi apoi le puneau iarăşi în firidele lor, pentru ca aerul, într-un fel îmbălsămător, din locul acela, să-i predea unei nemuriri uscate.”

Înaintând de-a lungul şirului aceluia de monahi răposaţi, fiecare fiind îmbrăcat în veşminte de cult, de parcă şi acum trebuiau să slujească sărutând cu buzele acelea vinete icoane strălucitoare, zăreau chipuri cu surâsul strivit şi ascetic, altele cărora pietatea supravieţuitorilor lor le lipise la loc bărbi şi mustăţi aşa încât să apară hieratici ca odinioară, închizându-le pleoapele ca să pară că dorm, alţii iarăşi cu capetele rămase doar nişte ţeste, dar cu petice scorţoase de piele lipite încă de pomeţi. Unii se deformaseră de-a lungul veacurilor şi apăreau ca nişte minuni ale naturii, feţi nenăscuţi ca lumea din pântecele matern, fiinţe neomeneşti pe ale căror figuri zbârcite tresăltau nefiresc patrafire de arabescuri şi de culori acum şterse, haine lungi şi albe bisericeşti şi ai fi zis că-s brodate, dar erau roase de trecerea timpului şi de vreun vierme al catacombelor. Alţii, iarăşi, aveau veşmintele căzute de pe ei, ca şi fărâmiţate de secole, iar sub fâşiile îmbrăcăminţii lor apăreau nişte trupuşoare slăbănogite, cu toate coastele acoperite de un fel de pieliţă întinsă ca de tobă.

„Dacă pietatea fusese cea care născocise acea sacră imagine”, îi spunea Baudolino lui Nicetas, „lipsiţi de pietate fuseseră supravieţuitorii, care impuseseră amintirea acelor dispăruţi ca pe o ameninţare continuă şi constrângătoare, întru nimic concepută să-i împace pe cei vii cu moartea.