Cum poţi să te rogi pentru sufletul cuiva care te aţinteşte de pe pereţii aceia spunându-ţi sunt aici, şi de-aici nu te vei clinti niciodată, cum poţi să nădăjduieşti în reînvierea cărnii şi în prefacerea trupurilor noastre pământeşti după Judecată, dacă aceste trupuri sunt tot acolo, în fiecare zi, într-o stare mai rea decât alta? Eu, din păcate, văzusem destule cadavre în viaţa mea, dar cel puţin puteam să sper că, destrămate în pământ, într-o zi puteau să sclipească frumoase şi rumene ca trandafirul. Dacă acolo, sus, după sfârşitul veacurilor, ar trebui să umble oameni ca aceştia, îmi spuneam, mai bine Infernul care, mai arde ici şi mai destramă colo, ar trebui să semene cel puţin cu ceea ce se petrece şi aici la noi. Boidi, mai puţin simţitor decât mine în materie de moarte, judecată, rai şi iad, încerca să ridice veşmintele acelea ca să vadă în ce stare se aflau părţile ruşinoase, dar, dacă cineva îţi pune la vedere lucruri ca acelea, cum să te mai plângi când altcuiva îi vin în minte gânduri ca ale lui Boidi?”

 

Înainte ca reţeaua coridoarelor să se termine, se pomeniră într-o zonă circulară, unde bolta era perforată de un puţ ce arăta, sus, cerul de după-amiază. Evident, la nivelul solului, un puţ era săpat ca să dea aer locului aceluia. Stinseră făcliile. Nemaifiind luminate de o flacără, ci de lumina aceea vineţie care se răspândea printre acele nişe, trupurile călugărilor apăreau şi mai neliniştitoare. Aveai simţământul că, atinşi de lumina zilei, erau gata să reînvie. Boidi îşi făcu semnul crucii.

În sfârşit coridorul pe care o luaseră se termină în galerie, în spatele coloanelor ce încercuiau acea criptă în care-l văzuseră prima dată pe Zosima. Se apropiaseră în vârful picioarelor, pentru că se zăreau acum nişte lumini. Cripta era la fel ca-n noaptea aceea, luminată de două tripoduri aprinse. Lipsea doar ligheanul rotund folosit de Zosima pentru necromanţia lui. În faţa iconostasului stăteau şi aşteptau deja Boron şi Kyot, nervoşi. Baudolino îi şopti lui Boidi să sosească şi el ieşind dintre cele două coloane din latura iconostasului, ca şi cum ar fi făcut acelaşi drum, pe când el urma să rămână ascuns.

Boidi aşa şi făcu, iar ceilalţi doi îl primiră fără surprindere. „Prin urmare Poetul ţi-a explicat şi ţie cum să vii aici”, zise Boron. „Credem că nu i-a spus lui Baudolino, altfel la ce bun atâtea precauţii? Tu ai idee pentru ce ne-a chemat aici?”

„A vorbit de Zosima, de Gradal, m-a ameninţat ciudat”, zise Boidi.

„Şi pe noi”, ziseră Kyot şi Boron.

Auziră o voce, şi părea că iese din gura Pantocratorului de pe iconostas. Baudolino luă seama că ochii lui Crist erau două migdale negre, semn că în spatele icoanei cineva stătea şi privea ceea ce se petrecea în criptă. Deşi deformată, vocea era uşor de recunoscut, şi era a Poetului. „Bine aţi venit”, zise vocea. „Voi nu mă vedeţi, dar eu vă văd pe voi. Am un arc, aş putea să vă străpung cum vreau, înainte să puteţi fugi.”

„Dar de ce, Poetule, ce ţi-am făcut?” întrebă Boron îngrozit.

„Ce-aţi făcut ştiţi voi mai bine decât mine. Dar s-ajungem la lucrul care trebuie. Intră, mizerabilule.” Se auzi un geamăt înăbuşit, şi din spatele iconostasului apăru o umbră clătinându-se.

Deşi trecuse atâta timp, deşi omul abia se târa, sucit şi adus de spate, deşi părul şi barba îi erau acum albe, îl recunoscură pe Zosima.

„Da, e Zosima”, zise vocea Poetului. „L-am întâlnit ieri, din pură întâmplare, pe când cerşea la un colţ. E orb, are picioarele sucite, dar e el. Zosima, povesteşte-le prietenilor noştri ce ţi s-a întâmplat când ai fugit din castelul lui Ardzrouni.”

Zosima, cu o voce plângătoare, începu să povestească. Furase capul în care ascunsese Gradalul şi apucase fuga, dar nu spun că n-a avut niciodată, dar nici nu văzuse vreo hartă a lui Cosmas şi nu ştia unde să se ducă. Rătăcise până ce-i murise catârul, se târâse prin ţările cele mai puţin ospitaliere din lume, cu ochii arşi de soarele care-l făcea acum să confunde orientul cu occidentul, şi septentrionul cu miazăzi. Nimerise într-un oraş locuit de creştini, care-l ajutaseră. Spusese că-i ultimul dintre Crai, fiindcă ceilalţi ajunseseră acum în pacea Domnului şi zăceau într-o biserică din îndepărtatul Apus. Mai spusese, pe un ton hieratic, că în relicvarul său ducea sfântul Gradal ca să-l predea Preotului Ioan. Gazdele sale auziseră în vreun fel povestindu-se despre amândouă, se prosternaseră în faţa lui, îl făcuseră să intre cu alai solemn în templul lor, în care el începuse să şadă pe un jilţ episcopal, pronunţând în fiecare zi oracole, dând sfaturi despre cum trebuiau să meargă lucrurile, mâncând şi bând după cum îi era voia, în respectul tuturor.

Pe scurt, ca ultimul dintre preasfinţii Regi şi păstrător al sfântului Gradal, devenise cea mai mare autoritate spirituală a comunităţii aceleia. În fiecare dimineaţă, rostea slujba, iar în momentul înălţării, pe lângă odoarele sfinte, arăta şi relicvarul său, iar credincioşii îngenuncheau zicând că simţeau miresme cereşti.

Credincioşii îi aduceau şi femei pierdute, ca să le întoarcă pe calea cea dreaptă. El le spunea acestora că mila lui Dumnezeu este nesfârşită şi le chema la biserică atunci când avea să se lase seara, ca să petreacă împreună cu ele, spunea el, noaptea în neîntreruptă rugăciune. Se răspândise zvonul că el le prefăcuse pe aceste nefericite în tot atâtea Magdalene, care i se dedicau şi-l serveau. În timpul zilei, îi pregăteau bucatele cele mai alese, îi aduceau vinurile cele mai bune, îl ungeau cu uleiuri parfumate; noaptea vegheau cu el dinaintea altarului, zicea Zosima, aşa încât în dimineaţa următoare el apărea cu ochii încercănaţi de penitenţa aceea. Zosima îşi găsise în sfârşit raiul şi hotărâse că n-avea să mai părăsească niciodată locul acela binecuvântat.

Zosima scoase un lung oftat, apoi îşi trecu mâinile peste ochi, ca şi cum în întunericul acela mai vedea şi acum o privelişte chinuitoare. „Prieteni”, zise, „la orice