gând care vă vine, întrebaţi-vă totdeauna: eşti de-al nostru sau vii de la duşman? Eu am uitat să urmez această sfântă maximă şi am promis întregului oraş că de Sfintele Paşti aveam să deschid relicvarul şi aveam să arăt în sfârşit sfântul Gradal. În Vinerea Patimilor, singur fiind, am deschis cutia şi am găsit înăuntru unul dintre capetele acelea scârboase de mort pe care le pusese Ardzrouni. Jur că ascunsesem Gradalul în primul relicvar de la stânga şi pe acela îl luasem înainte să fug. Dar cineva, bineînţeles careva dintre voi, schimbase locul relicvarelor şi cel pe care l-am luat eu nu conţinea Gradalul. Cel care bate o bucată de fier mai întâi se gândeşte ce vrea să facă din ea, o seceră, o sabie sau o secure. Eu m-am hotărât să tac. Părintele Agaton a trăit trei ani cu o piatră-n gură, până ce a izbutit să practice tăcerea. Am spus deci tuturora că am fost vizitat de un înger al Domnului, care mi-a spus că în oraş încă se aflau prea mulţi păcătoşi şi de aceea nimeni nu era demn să vadă lucrul acela sfânt. Seara din Sâmbăta Paştelui am petrecut-o aşa cum trebuie să facă un călugăr cinstit în mortificări foarte aspre, cred eu, pentru că-n dimineaţa următoare mă simţeam istovit, de parcă mi-aş fi petrecut noaptea, Dumnezeu să-mi ierte fie şi gândul, în beţii şi desfrânări. Am ţinut slujba clătinându-mă şi, în momentul solemn în care trebuia să arăt relicvarul credincioşilor, m-am împiedicat de treapta cea mai înaltă a altarului, prăvălindu-mă pe jos. Relicvarul mi-a scăpat din mână, izbindu-se de pământ, s-a deschis şi toţi au văzut că nu conţinea nici un Gradal, ci o hârcă uscată. Nimic nu-i mai nedrept decât osândirea celui drept care a păcătuit, prieteni, pentru că şi celui mai rău dintre păcătoşi i se iartă ultimul dintre păcate, dar dreptului nici măcar primul. Oamenii aceia credincioşi s-au crezut păcăliţi de mine care, până cu trei zile înainte, Dumnezeu mi-a fost martor, mă purtasem de bună credinţă. Au sărit asupra mea, mi-au smuls veşmintele, m-au lovit cu beţe care mi-au dezarticulat pentru totdeauna picioarele, braţele şi spinarea, apoi m-au târât la tribunalul lor, unde s-a hotărât să mi se scoată ochii. M-au alungat afară pe porţile oraşului, ca pe un câine râios. Nu ştiţi ce mult am suferit. Am umblat ca cerşetor, orb şi stâlcit şi, stâlcit şi orb, după lungi ani de rătăcire, am fost cules de o caravană de neguţători sarazini care veneau la Constantinopole. Singura milă am primit-o de la necredincioşi, Dumnezeu să le răsplătească, în loc să-i osândească după cum ar merita. M-am întors acum câţiva ani în acest oraş al meu, unde am trăit cerând de pomană, şi noroc că un suflet bun într-o zi m-a dus de mână până la ruinele acestei mănăstiri, unde pe pipăite am recunoscut locurile şi am putut de atunci încoace să-mi petrec nopţile fără să mai rabd frigul, căldura şi ploaia.”

„Asta-i povestea lui Zosima”, zise vocea Poetului. Starea lui mărturiseşte, măcar de data asta, sinceritatea lui. Aşa că un altul dintre noi, văzând unde a ascuns Zosima Gradalul, a schimbat locul capetelor, ca să-i îngăduie lui Zosima să alerge la propria-i ruină şi să facă să se-ntoarcă bănuiala. Dar acela, cel care a luat capul cel bun, e şi cel care l-a ucis pe Frederic. Iar eu ştiu cine este.”

„Poetule”, exclamă Kyot, „de ce spui asta? De ce ne-ai chemat numai pe noi trei şi nu şi pe Baudolino? De ce nu ne-ai spus nimic acolo, la genovezi?”

„V-am chemat aici pentru că nu puteam să mă ţin după o rămăşiţă de om printr-un oraş năpădit de duşmani. Pentru că nu puteam vorbi dinaintea genovezilor, şi mai ales nu dinaintea lui Baudolino. Baudolino nu mai are nici o legătură cu povestea noastră. Unul dintre voi îmi va da Gradalul, şi restul o să fie treaba mea.”

„De ce nu crezi că Gradalul l-o fi având Baudolino?”

„Baudolino nu poate să-l fi ucis pe Frederic. Îl iubea. Baudolino n-avea interes să fure Gradalul, era singurul dintre noi care voia să-l ducă de-adevărat Preotului în numele împăratului. În sfârşit, încercaţi să vă amintiţi ce s-a întâmplat cu cele şase capete care au rămas după fuga lui Zosima. Am luat câte unul fiecare, eu, Boron, Kyot, Boidi, Abdul şi Baudolino. Eu ieri, după ce l-am întâlnit pe Zosima, l-am deschis pe al meu. Înăuntru era un craniu afumat. Cât despre cel al lui Abdul, v-aţi fi amintind, Ardzrouni îl deschisese ca să-i pună craniul între palme ca amuletă sau ce-o fi fost, în momentul în care murea, iar acum e cu el în mormânt. Baudolino 1-a dat pe al său lui Praxeas, el l-a deschis în faţa noastră, şi înăuntru era un craniu. Deci mai rămân trei relicvare, şi sunt ale voastre. Voi trei. Eu acum ştiu care dintre voi are Gradalul, iar el ştie că eu ştiu. Ştiu şi că-l are nu din întâmplare, ci pentru că aranjase totul încă din momentul în care l-a ucis pe Frederic. Dar vreau să aibă curajul să mărturisească, s-o facă faţă de noi toţi, că ne-a înşelat timp de ani şi ani. După ce va fi mărturisit, îl voi omorî. Aşa că hotărâţi-vă. Cine trebuie să vorbească s-o facă. Am ajuns la capătul călătoriei noastre.”

„Aici s-a petrecut ceva nemaipomenit, domnule Nicetas. Eu, din ascunzătoarea mea, încercam să mă pun în locul celor trei prieteni ai mei. Să zicem că unul dintre ei, şi să-l numim Ego, ştia că are Gradalul şi că-i vinovat de ceva. Şi-ar fi zis că, în clipa aceea, era bine să joace totul pe o carte, să pună mâna pe spadă sau pe pumnal, să se-arunce în direcţia din care venise, să fugă până ajungea la cisternă şi apoi la lumina soarelui. La asta cred că se aştepta şi Poetul. Poate că încă nu ştia care dintre cei trei aveau Gradalul, dar fuga aceea avea să i-l descopere. Să ne-nchipuim însă că Ego