nu era sigur că are Gradalul, pentru că nu se uitase niciodată în relicvarul său şi cu toate astea avea ceva pe cuget în ceea ce privea moartea lui Frederic. Ego ar fi trebuit să aştepte aşadar ca să vadă dacă cineva înainte de el, care ştia că are Gradalul, să facă vreun pas ca să fugă. Prin urmare, Ego aştepta şi nu se mişca. Şi totuşi vedea că nici ceilalţi doi nu se mişcau. Aşadar, gândea el, nici unul dintre ei nu are Gradalul, şi nici unul dintre ei nu se simte câtuşi de puţin demn de bănuială. De aceea, trebuia să deducă el de aici, cel la care Poetul se gândeşte sunt eu, iar eu trebuie să fug. Buimac, şi-a dus mâna la spadă sau la pumnal, şi-a dat să facă un prim pas. Dar a văzut că fiecare dintre ceilalţi doi făcea acelaşi lucru. Atunci s-a oprit din nou, bănuind că ceilalţi doi se simţeau mai vinovaţi decât el. Aşa s-a petrecut în cripta aceea. Fiecare dintre cei trei, gândind fiecare la fel ca acela pe care eu l-am numit Ego, mai întâi a rămas pe loc, apoi a făcut un pas şi apoi s-a oprit din nou. Şi ăsta era semn lămurit că nici unul nu era sigur că are Gradalul, dar că fiecare avea ceva să-şi reproşeze. Poetul a înţeles foarte bine şi le-a explicat ceea ce eu înţelesesem şi-ţi explic ţie acum.”

Zise atunci vocea Poetului: „Toţi trei sunteţi nişte nenorociţi. Fiecare dintre voi ştie că este vinovat. Eu ştiu - totdeauna am ştiut - că toţi trei aţi încercat să-l ucideţi pe Frederic şi poate că toţi trei l-aţi omorât, aşa că omul acela a murit de trei ori. Eu, în noaptea aceea, am ieşit foarte devreme din camera de pază şi am intrat înapoi ultimul. Nu izbuteam să dorm, poate băusem prea mult, am urinat de trei ori în curte, mai stăteam pe-afară ca să nu vă deranjez pe voi toţi. În timp ce eram afară, l-am auzit ieşind pe Boron. O lua pe scara către etajul de mai jos, şi l-am urmărit. S-a dus în sala maşinăriilor, s-a apropiat de tubul acela mare care produce vidul şi a dat cu mâna la manivelă iarăşi şi iarăşi, de mai multe ori. Nu reuşeam să-nţeleg ce voia, dar am înţeles asta a doua zi. Ori că Ardzrouni îi încredinţase ceva, ori că înţelesese singur, dar de bună seamă că odaia în care tubul acela crea vidul, cea în care fusese sacrificat puiul de găină, era chiar cea în care dormea Frederic, şi pe care Ardzrouni o folosea ca să se scape de duşmanii pe care ipocrit îi găzduia. Tu, Boron, ai mişcat pârghia aceea până ce în odaia împăratului s-a creat golul sau cel puţin, fiindcă tu nu credeai în vid, aerul greu şi des în care tu ştiai că se sting lumânările şi se sufocă animalele. Frederic a simţit că-i lipseşte aerul; mai întâi s-a gândit la o otravă şi a luat Gradalul ca să bea contraotrava pe care o conţinea. Dar a căzut la pământ fără suflare. A doua zi dimineaţa tu erai gata să sustragi Gradalul profitând de învălmăşeală, dar Zosima ţi-a luat-o înainte. Tu l-ai văzut şi ai băgat de seamă unde-l ascundea. Ţi-a fost uşor să schimbi locul capetelor şi, în momentul plecării, l-ai luat pe cel bun.”

Boron era acoperit de sudoare. „Poetule”, zise, „tu ai văzut bine, am fost în camera cu pompa. Dezbaterea cu Ardzrouni mă făcuse curios. Am încercat să-i dau drumul, fără să ştiu, îţi jur, care era odaia în care dădea, dar pe de altă parte eram convins că pompa nu putea să funcţioneze. M-am jucat, e adevărat, dar numai atât, fără intenţii de crimă. Şi apoi, dacă eu aş fi făcut aşa cum ai zis tu, cum îţi explici că-n camera lui Frederic lemnul din cămin era ars de tot? Dacă vidul într-adevăr s-ar putea face vidul, ca să omori pe cineva, în vid n-ar arde nici o flacără...”

„Nu te-ngriji tu de cămin”, zise severă vocea Poetului, „pentru asta e o altă explicaţie. Deschide-ţi mai degrabă relicvarul tău, dacă eşti aşa de sigur că nu conţine Gradalul.”

Boron murmurând că să-l trăsnească Dumnezeu dacă se gândise vreodată să ia Gradalul, cu pumnalul său despică sigiliul furios, şi din lăcaşul acela se rostogoli pe jos un craniu, mai mic decât cele pe care le văzuserăm până atunci, pentru că poate Ardzrouni nu şovăise să profaneze până şi morminte de copii.

„Nu ai Gradalul, bine”, zise vocea Poetului, „dar asta nu te absolvă de ceea ce ai făcut. Ajungem acum la tine, Kyot. Ai ieşit cu puţin după aceea, cu înfăţişarea cuiva care are nevoie de aer. Dar aveai nevoie de mult aer, te-ai dus până pe bastioane, acolo unde erau oglinzile lui Arhimede. Te-am urmărit şi te-am văzut. Le-ai atins, ai mişcat-o pe cea care acţiona la distanţă mică, aşa cum ne explicase Ardzrouni, ai înclinat-o într-un mod care nu era întâmplător, pentru că erai foarte atent. Ai pregătit oglinda în aşa fel ca la primele raze ale soarelui să-şi concentreze razele asupra ferestrei de la odaia lui Frederic. Aşa s-a şi întâmplat, şi razele acelea au aprins lemnul din cămin. Acum vidul făcut de Boron cedase locul altui aer, după atâta timp, şi flacăra a putut să se alimenteze. Tu ştiai ce avea să facă Frederic, deşteptându-se pe jumătate sufocat de fumul din cămin. S-ar fi crezut otrăvit şi-ar fi băut din Gradal. Ştiu, băuseşi şi tu, în seara aceea, dar nu te-am observat prea bine în timp ce-l puneai în chivot. Într-un fel anume tu cumpăraseşi otravă de la târgul din Gallipoli şi ai lăsat să cadă câteva picături din ea în cupă. Planul era perfect. Numai că nu ştiai ce făcuse Boron. Frederic băuse din cupa ta otrăvită, dar nu când s-a aprins focul, ci cu mult mai înainte, atunci când Boron îi lua aerul.”

„Tu eşti nebun, Poetule”, strigă Kyot, palid