„Nu ai Gradalul, bine”, zise vocea Poetului, „dar nu negi că ai mişcat oglinzile.”

„Nu mă simţeam bine, ai spus şi tu, voiam să respir aerul nopţii. M-am jucat cu oglinzile, dar Dumnezeu să mă trăsnească exact în clipa asta dacă ştiam că ele aveau s-aprindă focul în odaia aceea! Să nu crezi că în toţi anii aceştia nu m-am gândit la imprudenţa aceea a mea, întrebându-mă dacă nu cumva din vina mea se aprinsese focul şi dacă asta n-o fi având cumva de-a face cu moartea împăratului. Ani de îndoieli îngrozitoare. Într-un fel, tu acum mă uşurezi, pentru că-mi spui că-n orice caz în clipa aceea Frederic era deja mort! Dar cât despre otravă, cum poţi să spui un lucru atât de infam? Eu în seara aia am băut de bună credinţă, mă simţeam ca o victimă de sacrificiu...”

„Sunteţi cu toţii nişte oiţe nevinovate, nu-i aşa? Oiţe nevinovate care timp de aproape cincisprezece ani au trăit cu bănuiala că l-au ucis pe Frederic, nu-i adevărat şi pentru tine, Boron? Dar să ajungem şi la Boidi al nostru. Acum tu eşti singurul care poate să mai aibă Gradalul. Tu în seara aceea n-ai ieşit. L-ai găsit ca toţi ceilalţi pe Frederic răsturnat în odaie a doua zi dimineaţă. Nu te aşteptai, dar te-ai folosit de prilej. Îl cultivai de mult timp. Pe de altă parte, erai singurul care avea motive să-l urască pe Frederic, căci sub zidurile Alexandriei făcuse să moară atâţia dintre tovarăşii tăi. La Gallipoli spuseseşi că ai cumpărat inelul acela cu băutură întăritoare în montură. Dar nimeni nu te-a văzut pe când te tocmeai cu negustorul. Cine spune că era umplut cu adevărat cu întăritor? Tu erai pregătit de mult cu otrava ta şi ai înţeles că acela era momentul potrivit. Poate că Frederic, credeai, doar şi-a pierdut cunoştinţa. I-ai turnat otravă în gură zicând că voiai să-l faci să-şi revină şi numai după aceea, băgaţi de seamă, numai după aceea, Solomon şi-a dat seama că era mort.”

„Poetule”, zise Boidi căzând pe brânci, „dacă ai şti de câte ori în anii aceştia nu m-am întrebat dacă întăritorul acela al meu nu era cumva otrăvitor. Dar tu spui acum că Frederic era deja mort, ucis de unul dintre aceştia doi sau de amândoi, mulţumită lui Dumnezeu.”

„Nu contează”, zise vocea Poetului, „contează intenţia. Dar în ceea ce mă priveşte, despre intenţiile tale îi vei da seamă lui Dumnezeu. Eu vreau numai Gradalul. Deschide teaca!”

Boidi încercă să deschidă tremurând relicvarul şi de trei ori ceara sigiliului rezistă. Boron şi Kyot se depărtaseră de el, aplecat peste receptaculul acela fatal, ca şi cum ar fi fost acum victima hotărâtă de soartă. La a patra încercare teaca se deschise şi apăru şi de astă dată un craniu.

„Pe toţi sfinţii blestemaţi”, urlă Poetul, ieşind din spatele iconostasului.

„Era portretul leit al mâniei şi al demenţei, domnule Nicetas, iar eu nu-mi mai recunoşteam prietenul de altădată. Dar în clipa aceea mi-am adus aminte de ziua când mă dusesem să mă uit la relicvarii, după ce Ardzrouni ne propusese să le luăm cu noi şi după ce Zosima ascunsese deja, fără ştirea noastră, Gradalul în unul dintre ele. Luasem în mână un cap, dacă mi-amintesc bine, pe primul din stânga, şi mă uitasem la el cu luare-aminte. Apoi îl pusesem jos. Acum retrăiam clipa aceea de aproape acum cincisprezece ani şi mă vedeam în timp ce puneam capul la dreapta, ultimul dintre cele şapte. Când Zosima ieşise ca să fugă cu Gradalul, amintindu-şi că-l pusese în primul cap din stânga, îl luase pe acela, care însă era acum al doilea. Când noi ne-am împărţit capetele la plecare, eu mi-l luasem pe-al meu ultimul. Era, evident, cel al lui Zosima. Iţi aminteşti poate că luasem cu mine, fără să spun nimănui, şi capul lui Abdul, după moartea lui. Când pe urmă am dăruit unul dintre capete lui Praxeas, evident că i l-am dat pe cel al lui Abdul, şi pricepusem asta de atunci, pentru că se deschisese cu uşurinţă, dat fiind că sigiliul fusese deja rupt de Ardzrouni. Aşa că eu, timp de cincisprezece ani, purtasem Gradalul cu mine fără s-o ştiu. Acum eram aşa de sigur de asta, că nici măcar n-aveam nevoie să deschid capul meu. Dar l-am deschis, căutând să nu fac zgomot. Chiar dacă-n spatele coloanei era întuneric, am reuşit să văd că Gradalul era acolo, introdus în teacă cu gura în jos şi cu fundul care se rotunjea în sus ca un craniu.”

Poetul îi apuca acum de haine pe fiecare dintre cei trei, acoperindu-i cu insulte, urlând să nu-şi bată joc de el, de parcă un demon pusese stăpânire pe el. Baudolino îşi lăsă atunci relicvarul în spatele unei coloane şi ieşi din ascunzătoarea lui: „Eu sunt acela care are Gradalul”, zise el.

Poetul fusese luat prin surprindere. Se roşi violent şi zise: „Ne-ai minţit, în tot timpul ăsta. Şi eu care te credeam cel mai pur dintre noi!”

„Nu am minţit. Nu ştiam, până-n seara asta. Tu eşti cel care a greşit socoteala capetelor.”

Poetul întinse mâinile către prietenul lui şi zise lăsându-i gura apă: „Dă-mi-l!”

„De ce ţie?” întrebă Baudolino.

„Călătoria se termină aici”, repetă Poetul. „A fost o călătorie nefericită şi asta-i ultima mea şansă. Dă-mi-l sau te ucid.”

Baudolino făcu un pas înapoi, strângând în palme mânerele celor două pumnale arăbeşti ale lui. „Ai fi în stare, dacă pentru obiectul ăsta l-ai ucis pe Frederic.”

„Prostii”, zise Poetul. „Chiar acum i-ai auzit pe ăştia trei cum au mărturisit.”

„Trei mărturisiri sunt prea multe pentru o singură ucidere”, zise Baudolino. „Aş putea spune că şi dacă fiecare dintre ei a făcut ce-a făcut tu i-ai lăsat s-o facă. Ar fi fost de ajuns, atunci când l-ai văzut pe Boron umblând la pârghia de vid, ca tu