― Nu mai există alta ca ea. E din vina mea... eu sunt de vină... repetă Laetitia.

Îşi ţinură privirile aţintite asupra lui 103, într-o tăcere prelungă.

― O să-i facem nişte funeralii potrivite, spuse Juliette Ramirez.

― O s-o înmormântăm la cimitirul Montparnasse, alături de cei mai mari gânditori ai secolului. Îi vom face un mormânt mic, iar deasupra lui vom scrie: "A fost cea dintâi". Nu vom şti decât noi sensul inscripţiei.

― Nu o să punem nici o cruce.

― Nici flori sau coroane.

― Doar o rămurică înălţată din ciment. Fiindcă ea a rămas tot timpul dreaptă în faţa evenimentelor, chiar şi când i-a fost frică.

― Şi i-a fost mereu frică.

― Ne vom întâlni în fiecare an la mormântul ei.

― În ce mă priveşte, nu-mi place să-mi răscolesc eşecurile...

Juliette Ramirez şopti:

― Ce păcat!

Atinse uşurel cu vârful unghiilor antenele lui 103.

― Haide, acum trezeşte-te! Ai reuşit să ne păcăleşti, am crezut că ai murit, dar acum arată-ne că ai glumit. Ai glumit la fel ca noi, oamenii. Vezi, de-acum, gata, ai născocit umorul furnicăresc!

Aduse corpul sub fasciculul lanternei cu halogeni.

― Poate că puţină căldură...

Se uitau cu toţii fix la cadavrul lui 103. Méliès nu se putu stăpâni să mormăie o rugăciune: "Tatăl nostru care eşti în ceruri..."

Dar continua să nu se întâmple nimic.

Laetitia Wells nu îşi putu opri o lacrimă care se scurse, alunecă pe creasta nasului, ocoli obrazul, oprindu-se o clipă în gropiţa bărbiei, apoi căzu lângă furnică.

Un strop sărat împroşcă antena lui 103.

Atunci se petrecu ceva. Ochii tuturor se căscară, iar trupurile li se aplecară înainte.

― S-a mişcat!

De data aceasta, văzuseră cu toţii antena tresărind.

― A mişcat, e încă în viaţă!

Antena fremătă din nou.

Laetitia mai culese o lacrimă din colţul ochilor şi umezi antena.

Din nou se produse o mişcare imperceptibilă de recul.

― Trăieşte. Trăieşte. 103 trăieşte!

Juliette Ramirez îşi frecă buzele cu un Deget, sceptică.

― Încă n-am scăpat de griji.

― E grav rănită, dar o putem salva.

― Avem nevoie de un veterinar.

― Nu există veterinari pentru furnici! observă Jacques Méliès.

― Atunci cine o s-o poată îngriji pe 103? Dacă nu primeşte ajutor, moare!

― Ce să facem? Ce să facem?

― În primul rând s-o scoatem de aici, şi încă repede.

Erau surescitaţi şi cu atât mai zăpăciţi cu cât, după ce îşi doriseră aşa de mult să o vadă mişcând, acum, când dorinţa li se împlinise, nu ştiau ce să facă pentru a o. Îngriji. Laetitia Wells şi-ar fi dorit sa o mângâie, să o liniştească şi să-şi ceară iertare. Se simţea însă atât de greoaie şi de stângace pentru spaţiul-timp al furnicilor, încât nu ar fi făcut altceva decât să agraveze şi mai mult situaţia. În clipa aceea, ar fi dorit să fie furnică, s-o poată linge şi să-i ofere o trofolaxie ca lumea...

Ziarista exclamă:

― Numai o furnică ar putea s-o salveze; trebuie s-o aducem înapoi printre semenele ei.

― Nu, acum e plină de mirosuri străine. O furnică din propriul ei cuib nu ar mai recunoaşte-o şi ar omorî-o. Numai noi o putem ajuta.

― Ne-ar trebui nişte bisturie microscopice, pensete...

― Dacă asta-i tot ce ne trebuie, haideţi repede! strigă Juliette Ramirez. Să ne întoarcem acasă, poate că mai avem o şansă! Mai aveţi vreo cutie de chibrituri?

Laetitia Wells o instală din nou pe 103, cu nenumărate precauţii, străduindu-se să creadă că bucata aceea de batistă cu care căptuşise fundul cutiei nu era un linţoliu, ci un cearşaf şi că nu transporta un sicriu, ci o ambulanţă.

103 emite nişte apeluri slabe din vârful antenei, ca şi cum s-ar simţi la capătul puterilor şi ar dori să trimită un ultim rămas-bun.

Goniră spre ieşirea din metrou, încercând să nu zdruncine prea tare cutia în care se afla rănita.

Afară, Laetitia îşi aruncă de furie pantofii în canal.

Opriră un taxi şi îl îmboldiră pe şofer să meargă cât poate de repede, evitând pe cât posibil hopurile.

Şoferul îi recunoscu: erau clienţii care, ultima dată, îi ceruseră să nu depăşească 0,1 kilometri pe oră. Mereu dai de aceiaşi pisălogi. Fie că nu sunt grăbiţi pe cât ar trebui, fie că sunt prea grăbiţi!

Porni, totuşi, în viteză spre adresa familiei Ramirez.

208. FEROMON

Feromon: Zoologie

Tema: Degetele

Salivatoare: 103 683

Data: anul 100 000 667

CARAPACE: Degetele au pielea moale. Ca să şi-o protejeze, ele şi-o acoperă fie cu fragmente de vegetale ţesute, fie cu bucăţi de metal pe care le numesc "maşini".

TRANZACŢIE: Degetele sunt nule în materie de relaţii comerciale. Sunt atât de naive, încât schimbă o grămadă de hrană pe o singură bucată de hârtie colorată, necomestibilă.

CULOARE: Dacă o fiinţă omenească este lipsită de aer mai mult de trei minute, ea îşi schimbă culoarea.

PARADĂ AMOROASĂ: Degetele se dedau unei parade amoroase complexe. În acest scop, ele se întâlnesc cel mai frecvent în nişte locuri speciale numite "localuri de noapte", unde se agită ore în şir faţă în faţă, mimând astfel actul împerecherii. Dacă fiecare dintre ele este satisfăcut de prestaţia celuilalt, se duc apoi într-o cameră ca să se reproducă.

NUME: Degetele se numesc între ele: Oameni. Iar pe noi, Pământenii, ne numesc: Furnici.

RELAŢII CU ANTURAJUL: Degetul nu se interesează decât de propria lui persoană. Degetul simte din fire o dorinţă foarte puternică de-a le ucide pe toate celelalte Degete. "Legile" sunt un cod social rigid, stabilit artificial, cu scopul de a-i domoli impulsurile ucigaşe.

SALIVĂ: Degetele nu ştiu să se spele cu saliva lor proprie. Ca să se spele, ele au nevoie de o instalaţie numită "cadă de baie".

COSMOGONIE: Degetele îşi închipuie că Pământul e rotund şi că se roteşte în jurul Soarelui!

ANIMALE: Degetele cunosc foarte prost natura care îi înconjoară. Ele cred că sunt singurele animale inteligente.

209. OPERAŢIUNEA ULTIMA ŞANSĂ

― Bisturiu!

Fiecare cerere a lui Arthur era executată instantaneu.

― Bisturiu.

― Penseta