― Penseta de epilat numărul 1.

― Scalpel!

― Scalpel.

― Sutură!

― Sutură.

― Penseta de epilat numărul opt!

― Penseta de epilat numărul opt.

Arthur Ramirez opera. Când cei trei se întorseseră, aducând-o pe 103, aflată în agonie, îl găsiseră treaz. Îşi revenise din leşin. Înţelegând la iuţeală ce aşteptau de la el, îşi suflecase fără întârziere mânecile. Vrând să-şi păstreze intactă întreaga agerime a simţurilor în vederea operaţiei atât de delicate, refuzase cocteilul de analgezice pe care i-l oferise soţia lui.

Jacques Méliès, Laetitia Wells şi Juliette Ramirez stăteau acum în jurul lui, aplecaţi peste minuscula masă de operaţie improvizată de maestrul spiriduşilor dintr-o lamelă de microscop. Acesta din urmă era branşat la o cameră video, încât puteau urmări cu toţii operaţia pe ecranul unui televizor.

Numeroase furnici-robot trecuseră deja pe lamela aceasta pentru a fi reparate, dar acum era prima oară când pe ea se găsea o furnică făcută din chitină şi sânge, aflată într-o stare critică.

― Sânge!

― Şi mai mult sânge!

Ca să o salveze pe 103, fuseseră nevoiţi să strivească patru furnici adevărate pentru a strânge sângele necesar transfuziilor. Dar nu şovăiseră nici o clipă. 103 era unică şi merita sacrificarea câtorva exemplare din specia sa.

În vederea acestor micro-transfuzii, Arthur ascuţise un ac microscopic pe care îl înfipsese în regiunea moale a articulaţiei labei posterioare stângi.

Chirurgul improvizat nu avea idee dacă furnica suferea de pe urma manevrelor sale, dar, ţinând cont de starea ei de fragilitate, preferase să nu încerce vreo anestezie.

Arthur începu prin a pune la loc laba mijlocie în felul unui specialist în entorse. La fel de uşor a fost şi cu laba anterioară stângă. Lucrând de atâta vreme asupra furnicilor sale robot, dobândise o dexteritate apreciabilă.

Toracele era turtit. Cu ajutorul unei pensete subţiri, îl readuse la forma iniţială, aşa cum se procedează cu o aripă de maşină ciocnită, după care astupă cu nişte clei locul unde chitina fusese spartă. Se folosi de acelaşi clei pentru a suda la loc abdomenul străpuns, pe care îl umpluse în prealabil cu sânge prin intermediul unei pipete minuscule.

― Noroc că antenele şi capul sunt neatinse! exclamă el. Vârful tocului dumneavoastră era atât de îngust, că nu a strivit decât toracele şi abdomenul.

Sub lumina lămpii de la microscop, 103 prinde din nou puteri. Întinzându-şi puţin capul, suge încet picătura de miere pe care un Deget i-a pus-o în faţa mandibulelor.

Arthur se ridică, îşi şterse sudoarea ce-i umezise fruntea şi oftă:

― Cred că a scăpat de belea. Are, totuşi, nevoie de câteva zile de repaus că să-şi revină. Instalaţi-o într-un loc întunecat, cald şi umed.

210. ENCICLOPEDIE

ÎNCOTRO? Trebuie să ne gândim la omul anului 100 de milioane. (Cel care are la fel de multă experienţă ca furnicile actuale. )

Acest om va avea probabil o conştiinţă de o sută de mii de ori mai dezvoltată decât a noastră. Trebuie să-l ajutăm pe acest stră-stră-stră - la puterea 100 000 ― nepot al nostru. În acest scop, trebuie să trasăm drumul de aur, calea care ne va face să pierdem cât mai puţin timp cu formalităţi inutile, drumul care va împiedica regresiile provocate de presiunea reacţionarilor, barbarilor şi tiranilor. Trebuie să regăsim Tao, calea ce duce la conştiinţa cea mai înaltă. Calea respectivă va porni din diversitatea experienţelor noastre. Pentru a o localiza mai uşor, trebuie să ne schimbăm optica, să nu ne anchilozăm într-o singură manieră de-a gândi, oricare ar fi ea, şi cu atât mai mult dacă ea este bună. Furnicile ne înfăţişează un exerciţiu spiritual. Să ne punem deci în locul lor. Dar să ne punem de asemenea şi în locul copacilor, al peştilor, al valurilor, în locul norilor, al pietrelor.

Omul anului 100 de milioane va trebui să le poată vorbi munţilor pentru a le cerceta memoria. Altfel totul va fi fost inutil.

EDMOND WELLS,

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

211. HRUBA

După trei zile de convalescenţă, 103 îşi revenise complet de pe urma contuziilor suferite. Manca aproape normal, inclusiv carne de lăcustă şi terci de cereale. Putea să-şi mişte normal cele două antene şi îşi lingea în permanenţă rănile ca să îndepărteze cleiul şi să le dezinfecteze cu salivă.

Arthur Ramirez îşi mutase pacienta într-o cutie de carton căptuşită cu vată hidrofilă, pentru a o feri de orice şoc şi nota zilnic progresele pe care le făcea pe calea vindecării. Laba ruptă nu funcţiona prea bine, dar 103 compensa deficitul adoptând un mers legănat.

― Are nevoie de antrenament ca să-şi recapete puterea celor cinci labe, observă Jacques Méliès.

Avea dreptate, încât Arthur o aşeză pe 103 pe o bandă transportoare în miniatură şi fiecare pe rând o puse să se mişte pentru a-şi reface muşchii.

Luptătoarea îşi recăpătase de-acum îndeajuns puterile ca să poată relua conversaţiile.

La zece zile după accident, hotărâră, în consecinţă, că era timpul să organizeze expediţia de salvare a lui Jonathan Wells şi a camarazilor săi.

Jacques Méliès îl rechiziţionă pe Émile Cahuzacq, împreună cu trei poliţişti subalterni. Laetitia Wells şi Juliette Ramirez îi însoţeau. Arthur, simţindu-se prea slăbit de boală şi de grijile din ultimele zile, preferă să le aştepte întoarcerea instalat confortabil într-un fotoliu.

Se înarmaseră cu lopeţi şi târnăcoape, iar 103 îi conducea. Porniră spre pădurea Fontainebleau.

Degetele Laetitiei lăsară cu grijă furnica în iarbă. Ca să fie sigură că nu o mai pierde, îi înnodase în jurul articulaţiei abdominale un fir de nylon, asemănător oarecum cu o lesă.

103 adulmecă efluviile dimprejur şi arată cu antena direcţia de urmat.

Bel-o-kan e într-acolo.

Ca să înainteze mai repede, nişte Degete o ridicară şi o duseră pe sus o bucată de drum. Era suficient să-şi agite apendicele senzoriale pentru ca ei să înţeleagă că avea nevoie de noi puncte de reper, şi atunci o puneau din nou jos, iar ea le arăta iarăşi drumul.

La capătul unei ore de mers, traversară prin vad un pârâu, apoi se înfundară într-o porţiune de tufişuri dese. Erau nevoiţi să