păşească încet pentru ca 103 să poată urmări cu exactitate pistele olfactive adecvate.

După alte trei ore, desluşiră cu toţii, departe în faţă, un muşuroi masiv de rămurele.

Furnica făcu semn că au ajuns.

― Ăsta-i deci Bel-o-kan? se miră Méliès, care, în alte împrejurări, nu ar fi remarcat niciodată o asemenea movilă.

Grăbiră pasul.

― Şi acum ce facem, şefule? întrebă un poliţist.

― Acum ne apucăm de săpat.

― Dar fără să stricăm oraşul, în primul rând, fără să provocăm stricăciuni oraşului, insistă Laetitia, întinzând un Deget ameninţător. Nu uitaţi, i-am promis lui 103 că nu vom face nici un rău Oraşului ei.

Inspectorul Cahuzacq întoarse problema pe toate feţele.

― Bine; putem să săpăm pe lângă el. Dacă subteranul e mare, o să dăm vrând-nevrând peste el, iar dacă nu, o să înaintăm pieziş pe dedesubt, ca să ocolim Oraşul.

― De acord! zise Laetitia.

Se puseră pe săpat ca nişte piraţi în căutarea unei comori îngropate pe vreo insulă. Poliţiştii se umplură în scurt timp de ţărână şi noroi, fără ca lopeţile să dea peste piatră.

Comisarul îi îndemnă să continue.

Săpară zece metri, apoi doisprezece, şi tot nimic. Nişte furnici, probabil soldaţi de-ai Bel-o-kan-ului, îşi făcură apariţia, vrând să ştie ce se întâmplă, alarmate fără îndoială de vibraţiile cumplite care zguduiau pământul de jur-împrejurul Oraşului, gata să zdruncine coridoarele periferice.

Émile Cahuzacq le oferi nişte miere ca să le liniştească.

Poliţiştii începuseră să se sature de săpat; li se părea că-şi sapă propriile morminte. Şeful lor însă părea hotărât să nu se lase cu una, cu două, aşa că nu avură încotro.

 

 

Belokanienele care îi observau erau tot mai numeroase.

Astea sunt Degete, emise o lucrătoare care refuzase mierea de teamă să nu fie otrăvită.

Au venit să se răzbune pentru cruciadă!

 

 

Juliette Ramirez înţelese motivul pentru care vietăţile acelea minuscule, erau cuprinse de agitaţie.

― Repede, să le prindem până nu apucă să dea alarma!

Împreună cu Laetitia şi Méliès, le prinse şi le aruncă, laolaltă cu câţiva pumni de ţărâna şi iarbă, în nişte cutii. Apoi pulveriză peste ele un feromon care spunea: Liniştiţi-vă, totul e în regulă.

După câte se părea, gestul dădu rezultatele aşteptate. În cutii nu se produse nici un fel de dezordine.

― Am face totuşi mai bine să ne grăbim, altfel o să avem foarte curând pe cap toate armatele Federaţiei, spuse campioana "Capcanei de gândire". Toate pulverizatoarele de pe lume nu ne-ar ajunge ca să le stăvilim la nesfârşit.

― Nu vă mai faceţi griji, rosti unul dintre poliţişti. Gata, sună a gol. Cred că am ajuns deasupra grotei.

Strigă:

― Hei, e cineva acolo?

Nu primi nici un răspuns. Proiectară înăuntru lumina unei lanterne.

― Arată ca o biserică, constată Cahuzacq. Dar nu văd pe nimeni.

Un poliţist luă o frânghie, o legă de trunchiul unui copac şi coborî cu lanterna aprinsă. Cahuzacq îl urmă şi străbătu rând pe rând încăperile înainte de-a le striga celor de sus:

― Gata, i-am găsit. Par să fie în viaţă, însă dorm.

― După tămbălăul pe care l-am făcut? Nu se poate! Înseamnă că sunt morţi.

Jacques Méliès coborî să vadă cu ochii lui. Lumină sala subterană şi descoperi, spre surprinderea lui, o fântână, aparatură informatică şi maşini electrice care funcţionau, scoţând un zumzet înfundat. Păşi în dormitor şi vru să-l scuture pe unul din cei ce dormeau acolo, dar se dădu brusc înapoi, părându-i-se că a atins un schelet. Braţul pe care îl apucase era descărnat dincolo de orice închipuire.

― Sunt morţi, repetă el.

― Nu...

Méliès tresări.

― Cine a vorbit?

― Eu, murmură o voce slabă.

Comisarul se răsuci. În spatele său stătea, în picioare, o fiinţă omenească emaciată, ce se sprijinea de perete.

― Nu, nu suntem morţi, articulă Jonathan Wells, proptindu-se într-un braţ. Nu vă mai aşteptam, domnilor.

Se priviră reciproc. Jonathan Wells nici nu clipi.

― Nu ne-aţi auzit săpând? întrebă Jacques Méliès.

― Ba da, dar am preferat să dormim până în ultima clipă, emise profesorul Daniel Rosenfeld.

Se ridicară cu toţii în picioare. Erau costelivi şi calmi.

Poliţiştii se simţeau extrem de impresionaţi. Cei din faţa lor nu mai semănau a oameni.

― Trebuie să fiţi lihniţi de foame!

― Nu, să nu ne hrăniţi acum, fiindcă am putea muri. Ne-am obişnuit încetul cu încetul să trăim aşa, din mai nimic.

Lui Émile Cahuzacq nu-i venea să-şi creadă ochilor.

― Măi să fie!

Locatarii subsolului se îmbrăcară fără să se grăbească şi porniră spre ieşire. Când dădură cu ochii de lumina zilei, se traseră îndărăt. Era prea violentă pentru ei.

Jonathan Wells îşi adună în jur câţiva dintre tovarăşii de viaţă subterană. Se aşezară în cerc, iar Jason Bragel dădu glas întrebării pe care şi-o puneau cu toţii:

― Ce facem, ieşim sau rămânem?

 

 

 

212. ENCICLOPEDIE

 

VITRIOL: "Vitriol" este o denumire a acidului sulfuric. Vreme îndelungată s-a crezut că "vitriol" înseamnă "ceea ce face lucrurile să fie vitroase". Înţelesul său este însă mult mai ermetic. Termenul de "vitriol", a fost constituit pornind de la primele litere ale unei formule de bază datând din antichitate. V. I. T. R. I. O. L.: Visita Interiora Terrae (vizitează interiorul Pământului) Rectificando Occultem Lapidem (şi corectându-te, vei descoperi piatra ascunsă).

 

EDMOND WELLS,

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

 

 

 

213. PREGĂTIRI

 

Cadavrul lui Chli-pou-ni tronează în sala morţilor, acolo unde l-au pus deistele.

Lipsit de o regină care să facă ouă, Bel-o-kan este ameninţat cu dispariţia. Furnicilor roşcate le trebuie neapărat o regină. Una singură, dar o regină.

Toţi ştiu că nu faptul de-a fi sau nu deistă va salva acum Oraşul, important este să se declanşeze, chiar dacă sezonul a trecut, o Sărbătoare a Renaşterii.

Sunt adunate prinţesele întârziate care nu şi-au luat zborul în iulie. Sunt căutaţi masculii debili care nu au fost în stare să iasă din Oraş în zilele zborurilor nupţiale. Apoi sunt pregătiţi cu toţii.

Este neapărat nevoie de o împerechere pentru a salva Oraşul.

Indiferent că Degetele sunt sau nu zeităţi, dacă furnicile nu fac rost într-un interval de