să apere omul modern împotriva terorii istoriei: adică o libertate care-şi are sursa şi-şi găseşte garanţia şi sprijinul în Dumnezeu“.49 Ideea interzicerii istoriei ca activitate, ca dominare a acţiunii umane care proliferează într-o devenire descentrată este o extraordinară viziune arhetipală asupra devenirii umane, o speculaţie de filosofie a istoriei pe care Eliade o pune în joc în subtextul care însoţeşte permanent textul istoricului religiilor. Hermeneutica eliadiană se exercită întotdeauna având o miză metafizică, niciodată Eliade nu devine colecţionarul abil al mitologiilor arhaice sau al religiilor istorice într-un efort de simplă defrişare arhivistică. Ceea ce caută Eliade este spiritul uman, o fenomenologie a spiritului uman centrat în transcendenţă.

Tânărul Eliade este totodată bătrânul Eliade. Încă din Oceanografie îşi lansa teribila şi insolita convingere că moartea nu este altceva decât o trecere spre un alt regim al fiinţei. Omul este unica fiinţă care poate experimenta această trecere, această schimbare de regim ontic: „Miracolul morţii nu constă în ceea ce sfârşeşte ea, ci în ceea ce începe. […] Mă întreb chiar dacă adevărata esenţă a vieţii nu este totuna cu esenţa morţii. […] Pentru mine, dimpotrivă, esenţa vieţii nu este dinamismul ei exterior – ci o saturare, ceva din care nu se mai poate scădea nimic, la care nu se mai poate adăuga nimic. Şi atunci mă întreb dacă moartea nu este acelaşi lucru. […] Spuneam că am putea cunoaşte moartea încă din viaţă; nu moartea aşa cum o ştim cu toţi (osificările spirituale, oprirea pe loc), ci moartea în înţelesul ei prim, de începere, de inaugurare ireversibilă.“50 Printr-o astfel de credinţă la antipodul oricărui nihilism, Eliade dovedeşte alegerea făcută odată pentru totdeauna, şi anume pentru o anumită formă de gândire asupra omului. Pentru Eliade, după război, această formă de gândire va trebui să fie un nou umanism, o restauratio magna a unei demnităţi umane redobândite. Omul revelat de istoria religiilor este, trebuie să fie sau să redevină omul spiritului şi al creaţiei culturale. Nihilismul ar fi acceptarea sfârşitului omului ca fiinţă a spiritului, ca creator de cultură.

„Il faut imaginer Sisyphe heureux.“ Iată o propoziţie cu care Eliade nu a fost niciodată de acord. Întreaga gândire a lui Eliade respinge această propoziţie a lui Camus din finalul Mitului lui Sisif. Nimic mai departe de el decât această plonjare în absurd, decât această resemnare în nihilismul unei speranţe atee. Curajul de a trăi fără transcendenţă, de a întoarce spatele transcendenţei privind fără ţintă la lumea muritorilor care trebuie să se salveze singuri din marasmul unei lumi atroce care permite suferinţa copiilor şi masacrele în masă nu poate fi pentru Eliade decât o expresie a sfârşitului unei civilizaţii care îşi neagă originile şi temeiul. Unei astfel de priviri albe, neutre, tăioase, semn deplin al nihilismului instaurat, Eliade îi opune permanent căutarea salvării, a adevărului care trebuie să devină aparent prin chiar această căutare care ţine seama de temeiuri. Omul nu poate refuza la Eliade chemarea transcendenţei pentru că însăşi fiinţa sa este semn al transcendenţei care există, este prezentă, lasă perpetuu semne. Omul este pentru Eliade un cititor de astfel de semne, a nu le citi este o imposibilitate, o negare a esenţei omului. Spiritul uman tocmai aceasta înseamnă, capacitatea de a citi semnele, de a descifra simbolurile pe care transcendenţa le lasă ca urme în natură şi în cultură. Omul lui Eliade trăieşte într-un labirint de semne care obligă la iniţiere, condiţia umană este această perpetuă iniţiere în mister. Istoria în materialitatea ei zdrobitoare nu este decît prag, obstacol, suferinţă a ignoranţei, teroare a lipsei de sens pentru căutarea sensului, a adevărului, a întemeierii. Viaţa însăşi este un ritual de trecere, o condiţie tranzitorie a adevărului şi a neadevărului, a echivocului, o perdea care trebuie trasă. Umanitatea în dimensiunea sa istorică trăieşte permanent pe acest prag al căderii şi al depăşirii.

Dar cu cine se confruntă gândirea mesianică a lui Eliade?51 Ce şi pe cine vizează acest text eliadian al unei renovatio a spiritului şi deci a lumii? Ipoteza mea este că textul eliadian se construieşte împotriva discursului modernităţii, în general, în măsura în care modernitatea este această desfăşurare a nihilismului şi „terorii istoriei“, a nonsensului, a suferinţei.52 Dar gândirea eliadiană nu este doar un răspuns, o simplă oglindă, un alt text care să fie doar un palid însoţitor al unei alte interogaţii care să-l ţină în dependenţă, gândirea eliadiană îşi propune finalmente să învingă, să aducă această renovatio la îndeplinire.53

Nihilismul este deci ceea ce Eliade vrea să înlăture. Acest oaspete straniu (unheimlich) şi neliniştitor, care l-a vizitat, primul, pe Nietzsche şi l-a marcat până la alienare şi anihilare. A fi împotriva nihilismului înseamnă a fi pentru traversarea metafizică a istoriei spre transcendenţă, a nu lichida transcendenţa prin oroarea afirmării absurdului şi a lipsei de sens, şi totodată a nu accepta ca transcendenţa să fie devorată de ideologie, ca sacrul să fie degradat în elipsa deviantă a politicii universale şi a luptei pentru putere. Împotriva acestui adevăr care tinde să cuprindă toată gândirea europeană, devenind revelaţia ultimei vestiri despre destinul fiinţei şi fiinţării umane, Eliade vrea afirmarea creatoare a descoperirii miezului structurii interioare a conştiinţei fiinţei umane, şi anume capacitatea de a experimenta sacrul. Această capacitate, care este o dimensiune spirituală şi cognitivă totodată este dată ca funcţie a realului, a descoperirii şi experimentării fiinţei, iar fiinţa însăşi este sacralitate, putere şi transcendenţă, numinos, dar şi fragilitate a apariţiei şi a prezenţei, sacru al frumuseţii şi al graţiei. Eliade vizează acest sens al fiinţei pentru existenţa umană care se defineşte, în ultimă instanţă, ca fiinţare în orizontul sacrului şi pentru adevăr. Desigur, nu o metafizică construieşte Eliade, dar a nu vedea premisele şi consecinţele metafizice ale