Cărți «Reversul istoriei. Eseu despre opera lui Mircea Eliade citește cărți de top online gratis PDF 📖». Rezumatul cărții:
Ce este nihilismul?55 „Faptul că valorile cele mai înalte se devalorizează. Lipseşte scopul. Lipseşte răspunsul la întrebarea «De ce?».“ (aforismul 2)56 Şi apoi, mai conturat: „Nihilismul radical este convingerea unei inconsistenţe absolute a existenţei, atunci când e vorba despre valorile cele mai înalte recunoscute; inclusiv înţelegerea faptului că noi nu avem nici cel mai mic drept să instituim un dincolo sau un „în sine“ al lucrurilor, care să fie „divin“, care să fie morala întrupată. Această înţelegere este o condiţie a „veracităţii“ mature: şi astfel, chiar o consecinţă a credinţei în morală“ (af. 3).57
Pentru Nietzsche nihilismul este adevărul, ajungerea la adevăr şi pregătirea pentru depăşirea umanului prin ajungerea la adevăr. Übermensch este omul care ajunge în sfârşit în posesia adevărului, care este el însuşi adevărul dezvăluit al omului. Heidegger comentează astfel: „Für Nietzsche jedoch bedeutet der Name „Nihilismus“ wesentlich „mehr“. Nietzsche spricht vom „europäischen Nihilismus“. Er meint damit nicht den um die Mitte des 19 Jahrhuderts aufkommenden Positivismus und seine geographische Ausbreitung über Europa; „eüropäisch“ hat geschichtliche Bedeutung und sagt soviel wie „abendländisch“ im Sinne der „abendländischen“ Geschichte. „Nihilismus“ gebraucht Nietzsche als den Namen für die von ihm erstmals erkannte, bereits die voraufgehenden Jahrhunderte durchherrschende und das nächste Jahrhunderte bestimmende geschichtliche Bewegung, deren wesentlichste Auslegung er in den kurzen Satz zusammennimmt: „Gott ist tot“ das will sagen; Der „christliche Gott“ hat seine Macht über das Seiende und über die Bestimmung des Menschen verloren. Der „christliche Gott“ ist zugleich die Leitvorstellung für das „Übersinnliche“ überhaupt und seine verschiedenen Deutungen, für die , „Ideale“ und „Normen“, für die „Prinziepen“ und „Regeln“, für die „Ziele“ und „Werte“, die „über“ dem Seienden aufgerichtet sind, um dem Seienden im Ganzen einen Zweck, eine Ordnung und - wie man kurz sagt – einen „Sinn zu geben“. Nihilismus ist jener Geschichtliche Vorgang, durch den das „Übersinnliche“ in seiner Herrschaft hinfällig und nichtig wird, so daß das Seiende selbst seinen Wert und Sinn verlieft. Nihilismus ist die Geschichte des Seienden selbst, durch die der Tod des christlichen Gottes langsam, aber unaufhaltsam an den Tag kommt. Es mag sein, daß dieser Gott fernerhin noch geglaubt und seine Welt für “wirklich“ und “wirksam“ und “maßgebend gehalten wird. Das gleicht jenem Vorgang, durch den der Schein eine seit Jahrtausend erloschenen Sternes noch leuchtet, mit diesem seinem Leuchten jedoch ein Bloßer “Schein“ bleibt.“58
Nihilismul este inconceptibil pentru Eliade, înţeles astfel. Nihilismul nu poate fi destinul omului şi al lumii.59 Deşi în multe religii există extincţia finală, ca etapă pentru renovatio a universului, niciunde nu este întâlnit nimicul ca destin etern al fiinţării, toate religiile deschid fiinţei umane posiblitatea mântuirii, deci a salvării, a comunicării cu principiul absolut al fiinţei. Este ceea ce Eliade decide să susţină ca credinţă despre sensul lumii. Omul se poate salva, el nu este închis aici ca o muscă într-un borcan, de aici şi respingerea de către Eliade a existenţialismului ateu a lui Sartre. Adevărul este ceea ce duce la cunoaşterea şi comunicarea fiinţei, nu ceea ce închide în golul unui nihilism absolut. Marea sa carte de filozofie a istoriei, Mitul eternei reîntoarceri, deschide această temă şi o confirmă ca pe o temă centrală a hermeneuticii elidiene. Temă care devine de fapt o epitomă al hermeneuticii eliadiene în integralitatea sa. Spiritul uman este destinat să devină liber, salvat prin cunoaştere şi trăire mistică de simpla obiectualitate a lumii fenomenale. Angoasei şi disperării, Eliade îi opune pariul spiritului care găseşte sensul prezenţei în lume în afirmarea sacrului. „Gott ist tot“ este deci pentru Eliade o propoziţie fără sens, iar pariul hermeneuticii sale este să demonstreze lipsa de sens a acesteia la nivel universal. Omul modern continuă totuşi să aibă această iluzie a dispariţiei sensului, a dispariţiei sacrului, asumându-şi tragismul unei pure condiţii istorice: „Teroarea istoriei este pentru mine experienţa unui om care nu mai este religios, care nu are deci nici o speranţă să găsească o semnificaţie ultimă dramei istoriei, ci care se vede nevoit să suporte crimele istoriei fără să le înţeleagă rostul. Un evreu captiv în cetatea Babilonului suferea enorm dar această suferinţă pentru el avea un sens: Iahve voia să-şi pedepsească poporul. Şi el ştia că până în cele din urmă izbânda va fi al lui Iahve, deci a Binelui… Chiar şi pentru Hegel, orice eveniment, orice încercare era o manifestare spiritului universal şi, prin urmare, avea un sens. Răul istoric se putea deci, dacă nu justifica, cel puţin explica raţional… Dar când evenimentele istorice sunt golite de orice semnificaţie transistorică şi dacă ele nu mai sunt ceea ce au fost pentru lumea tradiţională – încercări pentru un popor sau pentru un individ – atunci avem de-a face cu ceea am numit eu „teroarea istoriei“.“60 Hermeneutica are deci această valoare pedagogică, de a reaminti subiectului uman adevărata sa condiţie metafizică. În Mituri, vise, mistere Eliade vorbeşte de „noul umanism“ pe care hermeneutica fenomenului religios ar putea şi ar trebui să o aibă pentru omul contemporan. Un umanism al redescoperirii şi descoperirii umanităţii esenţiale, ceea ce ar trebui să conducă la o nouă paradigmă în ştiinţele umane, şi anume recunoaşterea obiectivă a sacrului, admiterea ştiinţifică a unei noi paradigme a interpretării omului. Ţinta ultimă a efortului eliadian este chiar această reevaluare a paradigmei din ştiinţele umane, pentru a putea reconstrui ontologic descrierea condiţiei umane. Avem aşadar un demers antinietzschean, o „reevaluare a tuturor valorilor“, dar de semn contrar, împotriva nihilismului şi pentru Dumnezeu. Eliade scria în acest sens în 1942, în Portugalia: „Între cărţile mele „mari“ va fi acea Introducere în istoria religiilor, la care mă gândesc de vreo doi ani şi pe care am început-o la Oxford. Interesul excepţional