al acestei cărţi stă în felul meu cu totul personal – „personal“ faţă de criteriile moderne, dar arhaic şi validat de o istorie multimilenară a religiilor – de a judeca faptul mistic şi experienţa religioasă. Eu nu sunt un om cu experienţe religioase normale, nici nu sunt un agnostic sau antireligios. Pentru mine, ca şi pentru un indian, un primitiv, un grec, un medieval, religia este. Nu cunosc prezenţa divină decât în unele momente de disperare, dar în tot restul timpului constat prezenţa aceasta în orice act uman. Mai clar: religia, pentru mine, este setea după şi intuiţia realului, a absolutului. Identific această sete în orice fapt semnificativ al omului, din toate timpurile. De aceea, Introducerea pe care o voi scrie va avea o valoare revoluţionară, pentru că arăt permanenţa aşa-numitei „metafizici“ în gesturi şi rituri străvechi; identific pe Socrate sau Platon de cel puţin zece ori pe planul religios.“61

Pentru Nietzsche nihilismul este în primul rând o promisiune, o speranţă şi o salvare. Nihilismul este promisiunea marii eliberări, a marii reevaluări a lumii şi a omului. Nihilismul este promisiunea finală a survenirii adevărului, a părăsirii minciunii metafizice a suprasensibilului, a religiei, a adevărurilor predate prin frauda opiniei şi a credinţelor. Adevărul fiind această renunţare la ethosul platonician al esenţei suprasensibile şi la creştinismul care îl continuă într-un mod illicit. Eliade este manifest împotriva acestei înţelegeri a devenirii spiritului uman, nihilismul este pentru Eliade oaspetele cel mai neliniştitor în sensul în care adevărul însuşi dispare prin apariţia nihilismului, respingerea divinului este de fapt pierderea, rătăcirea în labirintul neantului, deposedarea fiinţei umane de accesul la centru, de accesul la propria substanţă, la adevăr, în ultimă instanţă. Modernitatea, în acest sens, nu este pentru Eliade speranţă, ci permanentă provocare a dezastrului metafizic şi istoric totodată, reacţionarismul său este astfel motivat metafizic şi alimentat istoric de dezastrul întregii civilizaţii europene interbelice. Modernitatea nu este deci timpul experienţei absolutului, iar absolutul nu este aici renunţarea la divin pentru ridicarea umanului la poziţia metafizică a divinului abhorat. Eliade deci nu interpretează modernitatea prin grila nihilistă a timpului tare a devenirii împlinite, a ajungerii la fiinţă prin desăvârşirea venirii adevărului, care vesteşte moartea lui Dumnezeu, deci venirea omului la sine însuşi, la esenţa sa investită greşit timp de cinci mii de ani într-o ontoteologie a falsului.62 Eliade ajunge totuşi în hermeneutica sa la teoria coincidenţei contrariilor, care ar trebui să spună, după cuvântul lui Eliade, că divinul trece cu totul în modernitate în opusul său desvârşit care este profanul, aceasta fiind marea provocare a modernităţii, experienţa pe care divinul o face cu o lume care se predă evidenţei că Dumnezeu nu mai este prezent. Este aici o formă a împăcării tuturor contrariilor, a utopiei metafizice eliadiene, un hegelianism urmat până la capăt, prin care totul devine metafizic întemeiat, iar sacrul subzistă chiar în aparenta sa distrugere, eternă disoluţie a prezenţei şi eficacităţii sale metafizice şi ritualice. Modernitatea nu se salvează pe sine ca destin adevărat al umanităţii decât dacă devine ea însăşi cale de redescoperire a sacrului, a ceea ce a devenit secret după ce fusese deplina evidenţă metafizică a constiruţiei lumii. Hermeneutica eliadiană este tocmai această metodă de a accede la secretul prezenţei sacrului într-o modernitate care desfiinţează tradiţia căutării adevărului în orizontul absolutului. Pentru modernitate, adică pentru nihilism, absolutul, deci şi adevărul nu există, încetează să mai existe, pentru că adevărul nu mai poate fi întemeiat în nimic, nihilismul este inexistenţa oricărui temei, inconsistenţa oricărui temei metafizic, istoric sau narativ, nu mai există poveşti adevărate, pentru că nu mai există nici istorie şi nici povestire a istoriei. Totul nu mai este decât urmă a ceea ce a fost, simplă devenire a subiectivităţii care suprimă tot ceea ce nu este ea însăşi, subiectivitate a umanului care se reinstituie ca origine a oricărui sens şi a oricărei interpretări sau putere a sistemului care generează cunoaştere şi supunere. Pentru Nietzsche umanul este postumanul supraomului, proiectul devenirii desăvârşite a umanităţii eliberate de sclavia sensului divin. Heidegger interpretează semnificaţia supraomului ca instaurare a purei subiectivităţi: „ «Supraomul» nu este un «ideal suprasensibil» şi nici o «persoană» care cândva s-ar face cunoscută şi care ar apărea undeva. El este, ca subiect suprem al subiectivităţii ajunse la împlinire, pura exercitare-de-sine-ca-putere a voinţei de putere. De aceea, gândul despre «supraom» nu provine nici el din vreo «aroganţă» a «domnului Nietzsche». Dacă vrem să gândim originea acestui gând pornind de la gânditorul însuşi, atunci ea poate fi găsită în hotărârea extrem de intimă cu care Nietzsche înţelege să se supună necesităţii de esenţă a subiectivităţii ajunse la împlinire, adică a ultimului adevăr metafizic asupra fiinţării ca atare. «Supraomul» «trăieşte» în măsura în care noua umanitate vrea fiinţa fiinţării ca voinţă de putere“63 Pentru Eliade, dimpotrivă, subiectivitatea umană este, trebuie să fie, înţelegerea faptului că adevărul există, a existat şi va exista, iar el este absolutul prezenţei divine, sacrul care face ca fiinţa să fie ceva şi nu nimic.64

În convorbirile cu Lucian Blaga, publicate în presă în 1937, Eliade afirmă: „- De aceea astăzi, când Europa occidentală este compusă din culturi majore şi participă la „vârsta adoptivă“ a maturităţii, cred că noi, românii, avem misiunea de a crea un om universal, altul decât cel întrupat de greci sau de Renaştere. Eu văd în „sistemul“ d-tale unul din semnele care vestesc acest „om universal“ românesc…“65 Omul universal pe care îl „chema“ opera blagiană este de fapt mitul operei eliadiene înseşi, este miza sa interioară supremă. Eliade vrea revenirea sau reconstrucţia omului universal al civilizaţiilor arhaice, îl vrea readus în modernitate, capabil să înfrunte modernitatea şi s-o domine. Nihilismul modernităţii nu poate fi înfrânt decât de acest om universal care redevine un om care retrăieşte cosmic şi sacral. Aceasta este marea utopie eliadiană, marele mit