antinihilist pe care el îl propune modernităţii pentru salvarea omului, unei modernităţi care ea însăşi îşi va lua revanşa, anihilând până şi memoria aceluia care a îndrăznit s-o nege.66

1 Vezi aici şi programul lui I.P. Culianu: „Voim doar sã trasãm coordonatele creaţiei vaste şi multiforme a istoricului religiilor, cît şi a scriitorului Mircea Eliade. De multe ori s-a observat cã e vorba de douã forme de expresie interdependente şi complementare, deşi, psihologic vorbind, cele douã stãri de creaţie corespund respectiv „veghei“ şi activitãţii „onirice“, cea din urmã, desigur, traducîndu-se în forme literare (roman, povestire, teatru). Ţinând cont de faptul cã activitatea istoricului religiilor este „de naturã criticã“, în timp ce relaţiile scriitorului „with the characters are of an imaginary… nature“, credem cã, operând „demitizarea“ corectã a operei literare, se poate ajunge chiar la antropologia filozoficã pe care Mircea Eliade a conturat-o în opera-i ştiinţificã. Nu e vorba de aîmprumuta o metodologie ready made pentru a unifica douã forme de expresie diferite, ci de a recunoaşte, de asemenea, autonomia imaginaţiei creatoare faţã de structurile raţionale la care ajunge istoricul religiilor. Existã totuşi un „centru“ comun pe care voim sã-l scoatem în evidenţã în aceste pagini, iar acest „centru“ este constituit de însãşi personalitatea autorului, pe care sub nici un motiv n-o putem socoti scindatã. Trebuie spus mai întîi cã, fãrã a neglija marele merit al criticilor „formalişti“ ai literaturii (prin care nu-i înţeleg doar pe „formaliştii“ ruşi, ci orice tentativã de a aplica literaturii principiile lingvisticii sincrone a lui De Saussure), credem cã demersul lor este sortit eşecului de îndatã ce trebuie efectuat „saltul“ din planul concatenãrilor morfo-sintactice în planul semantic şi, de acolo, în planul simbolic al unei opere. Tocmai din acest motivînţelegem sã procedãm examinînd caracteristicile „lumii autorului“ (R. Ingarden), ale acelei Weltanschauung implicite în opera-i literarã, fatã de datele creaţiei ştiinţifice a lui Mircea Eliade. Ne aflãm dinaintea unui caz exemplar din multe raţiuni: cea principalã este, dupã noi, cã Mircea Eliade a formulat în opera sa ştiinţificã o antropologie filozoficã ce reflectã aceleaşi constante proclamate într-o manierã diferitã în opera sa literarã. Dacã istoricul religiilor analizeazã simbolurile, scriitorul produce el însuşi nişte simboluri care nu sînt diferite de cele dintîi. Scriitorul descoperã spontan simboluri care “se aflã acolo spre a-l sluji“; dar nu poate “inventa“ unele noi şi„originale“. Aşa cum remarca Jung, un simbol este cu atît mai tipic cu cît depãşeşte subconştientul personal al autorului, activînd „inconştientul colectiv“, zona transpersonalã pe care fiecare o poartã în sine ca pe o lume cu totul „alta“ faţã de lumea diurnã şi la care accesul nu e uşor. Este vorba, aşadar, de a regãsi în creaţia lui Mircea Eliade: 1. datele comune operei literare şi ştiinţifice, „antropologia filozoficã“ ce reprezintã, în ultimã instanţã, rezultatul unei întregi experienţeexistenţiale; 2. modalitãţile tipice expresiei literare la Mircea Eliade, felul sãu de a concepe naraţiunea şi, mai departe, ce-şi propune aceastã naraţiune sã descopere în lumea transfiguratã pe care o smulge din existenţã ca s-o înţeleagã în sine, altfel zis, o datã cu Henry James, „the figure in the carpet“ pe care cititorul lui Mircea Eliade trebuie sã se strãduiascã s-o regãseascã; şi, în sfârşit, 3. marile linii de dezvoltare ale operei literare a lui Eliade, de la experienţã la cunoaştere şi, trecînd prin acestea, la ritualul ascuns de iniţiere care constituie acel „Grund“ al fiecãrei existenţe ca deschisã ontic (ca sã-l repetãm pe Heidegger) cãtre fiinţă“, I.P.Culianu, Studii româneşti, vol. I, pp. 229-231. Nu este dificil de remarcat că programul lui Culianu a rămas nefinalizat, că Eliade nu se bucură până acum de o monografie care să dea seama de totalitatea operei sale, pe care foarte mulţi au intuit-o ca fiind unitară.

2 Mircea Eliade, Jurnal de vacanţă, Editura Garamond, Buc., f.a., ediţie de Mircea Handoca. Fragmentul este din articolul apărut în Vremea, an X, (1937), august 15, nr. 500, pag. 5.

3 Mircea Eliade, Încercarea labirintului. Convorbiri cu Claude- Henri Rocquet, traducere şi note de Doina Cornea, Dacia, Cluj, 1990, p. 16.

4 Ibidem, p. 17.

5 Ibidem, p. 37.

6 Mircea Eliade, Jurnal, vol I, 1941-1969, Humanitas, Buc., 1993, p. 388.

7 Mircea Eliade, Jurnalul portughez şi alte scrieri, vol. I, Humanitas, Buc., 2006, p.223.

8 Mircea Eliade, Încercarea labirintului. Convorbiri cu Claude- Henri Rocquet, traducere şi note de Doina Cornea, Dacia, Cluj, 1990, p. 59.

9 Ibid., p. 62.