10 I. P. Culianu susţine teza evoluţiei eliadiene, a schimbării, teză care nu cred că este demonstrabilă, deoarece Eliade nu face decât să-şi modifice măştile, nu structura esenţială a sistemului său de gândire.

11 Eliade noteză în Jurnal pe 22 noiembrie 1959: „Revin la originea conceptului de Karma. India brahmanică pune în valoare actul. Universul este ce este pentru că, in illo tempore, Prajpati l-a făcut şi, din acel moment sacrificiul îl reface, îl susţine continuu. Universul, ca şi omul, nu este, el este creat. Pentru ca un lucru să existe, trebuie să fie făcut. Omul este astăzi ceea ce s-a făcut el singur, în cursul unei lungi serii de existenţe anterioare. Omul este rezultatul propriei sale karma – adică rezultatul propriei sale istorii. Şi este tocmai ceea ce India postvedică nu mai acceptă. Împotriva fatalităţii Karmei s-au revoltat yoghinii, rishii din Upanişade şi Buddha. Ceea ce Occidentul, trecând prin Hegel, Marx şi istoricism, consideră că e singura soluţie posibilă (a se recunoaşte ca operă a Istoriei şi a-şi asuma această condiţie) este socotit în India sclavie, suferinţă şi ignoranţă. Libertatea absolută nu se poate cuceri decât prin anularea karmei, adică, în definitiv, prin abolirea Istoriei.“, Mircea Eliade, op.cit., vol. I, p. 344. Eliade nu va înţelege practic niciodată istoria în termenii teologiei creştine, pentru el istoria va rămâne mereu numai acest văl al Maya-ei care trebuie rupt. Abolirea istoriei este chiar această rupere a vălului iluziei cosmice. „Teroarea istoriei“ este şi ea definită funcţie de această înţelegere paradigmatică.

12 C. Noica definea astfel pariul eliadian: „Eliade a înţeles că natură, om sau divin manifestă, fiecare pe registrul lor, fiinţa; că fiinţa este substanţa concretului urmărit în atâtea ipostaze; dar că experienţa în concret a fiinţei nu se petrece în modalitatea unei singure ipostaze, ci în întrepătrunderea lor – am spune în trecerea lor din ipostază în element al lumii – care este sacrul. Dincolo chiar de religios, sacrul, căruia i se opune profanul, dar pe care el, sacrul, îl validează, este termenul ultim al setei de concret şi fiinţă.“, Constantin Noica, „Cei şapte paşi ai lui Buddha“, în Constantin Noica, Istoricitate şi eternitate. Repere pentru o istorie a culturii româneşti, ediţie îngrijită, cuvânt înainte şi bibliografie de Mircea Handoca, „Capricorn“, 1989, p. 239.

13 Chiar această afirmaţie eliadiană este în sine o erezie în cadrul epistemei ştiinţifice, pentru care transcendentul nu poate fi ceva de ordinul prezenţei, pentru că transcendentul nu există, el este numai un obiect noetic de studiu, ceva care are o existenţă numai prezumată indirect prin mărturiile unui ethos arhaic încă prezent ca element vital în comunităţi închise şi primitive. Transcendentul există numai ca element al credinţei, deci este un element al subiectivităţii pe care o interoghez ca antropolog, ca cercetător, ca martor impllicat al unei povestiri care pare a avea un sens numai pentru cel interogat. Dincolo de această limită epistemologică nu am dreptul să afirm nimic.

14 Mircea Eliade, Jurnal, vol. 1, Humanitas, Buc., 1993, p. 349.

15 „(…) Istoria Religiilor, aşa cum o înţeleg eu, ar avea acelaşi ţel: să identifice prezenţa transcendentului în experienţa omenească – să izoleze – în masa enormă a „inconştientului“ – ceea ce este trans-conştient.“, Jurnal, vol. I, ed.cit., p. 349.

16 Ibid., pp. 79-80.

17 Pentru discuţia despre relaţia dintre modernitate şi metafizică vezi aici Martin Heidegger, Introducere în metafizică, traducere de Gabriel Liiceanu şi Thomas Kleininger, Humanitas, Buc., 1999; Martin Heidegger, „Die Zeit des Weltbildes“, „Nietzsches Wort «Gott ist tot»“, Holzwege, Gesamtausgabe, I. Veröffentlichte Schriften 1914-1970, Band 5, Vittorio Klostermann, Frankfurt am Main, 1977, pp. 75-114, pp. 209-268; Idem, „Die Frage nach der Technik“, „Wer ist Nietzsche Zarathustra?“, Vorträge und Aufsätze, Gesamtausgabe, I. Veröffentlichte Schriften 1910-1976, Band 7, Vittorio Klostermann, Frankfurt am Main, 2000, pp. 5-36, pp. 99-126.

18 Vezi de asemenea Antony Giddens, Consecinţele modernizării, Univers, Buc., 1999.

19 Pentru Eliade simbolul omului universal al tradiţiei şi arhaicităţii este şamanul. Marea sa carte despre şamanism nu este deloc numai un pariu academic şi erudit, ci, în primul rând, o angajare metafizică pentru demonstrarea structurii religioase „naturale“ a umanităţii primordiale. Şamanul este omul realizat, împlinit, desăvârşit. În 1952 scria despre o posibilă postfaţă la cartea sa: „(…) Or, ceea ce caracterizează acest tip de experienţă ecstatică este ascensiunea celestă a şamanului, întâlnirea cu Zeul şi convorbirea care are loc; cu alte cuvinte, recuperarea (e drept, provizorie