şi obţinută numai în spirit) a situaţiei omului primordial, l’Ancêtre Mythique, care, la început, in illo tempore, era capabil să ajungă la Cer şi să se întreţină direct cu divinitatea. Într-un anumit sens extazul şamanic e o recuperare a situaţiei paradisiace originale, cea dinainte de «cădere».“ De asemenea, şamanul are o „cunoaştere experimentală a morţii“, el „cunoaşte drumul“. „A vedea şi a descrie condiţiile post-existenţei umane reduce teroarea faţă de moarte. Mai mult: eroismul şamanului, care înfruntă moartea pentru binele celorlalţi, măreşte şi fortifică încrederea omului în propriul său mod de a fi. Şamanul devine un model, pentru că arată că se poate face ceva, că demonii pot fi învinţi şi bolile provocate de ei pot fi vindecate, demonstrează că însăşi moartea poate fi «înţeleasă» şi deci dominată.“, Jurnal, ed.cit. pp. 241-242.

20 C. Noica notează despre sensul operei eliadiane: „Toată opera ulterioară a lui Eliade este despre sacru, despre arătarea sacrului, hierofanie, aşa cum opera lui Hegel este despre spirit, despre arătare spiritului, noofanie, s-ar putea spune de la nous. Poate că între cele două viziuni cultura noastră are de ales, dacă nu cumva, sub demonia hegeliană, cineva ar încerca să să înţeleagă filozofic pe Eliade ca făcând dovada, nu în desfăşurarea istorică, ci în esenţă, spre deosebire de Hegel, că generalul nu poate fi fără individual, că setea de concret înseamnă setea de fiinţă care este cu individual cu tot, nîn timp ce fără individual legile abstracte de cunoaştere se retrag în cerul lor şi se prefac în dii otiosi, cum riscă astăzi să se întâmple cu splendida noastră cultură ştiinţifică dimpreună cu tehnica si explozivă cu tot, care n-ar fi decât exasperarea zeilor leneşi că au fost sau sunt pe punctul de-a fi înlocuiţi cu zei mai tineri.“, Constantin Noica, „Cei şapte paşi ai lui Buddha“, în Constantin Noica, Istoricitate şi eternitate. Repere pentru o istorie a culturii româneşti, ediţie îngrijită, cuvânt înainte şi bibliografie de Mircea Handoca, „Capricorn“, 1989, pp. 240-241.

21 M. Eliade, Jurnal, vol.1, ed.cit., p. 386.

22 Ibidem. p.166.

23 Vezi aici şi I.P. Culianu: „Mircea Eliade şi broasca ţestoasă zburătoare“ în I. P. Culianu, Studii româneşti I, Nemira, Buc., 2000, pp. 328-360.

24 „Problema sacrului (deci problema religioasă) este problema fundamentală a cunoaşterii. Altul, celălalt – este, de fapt, obiectul“, Jurnal portughez, ed. cit., p.150.

25 Mircea Eliade, Jurnal, vol. I, Humanitas, Buc., 1993, p. 387.

26 Ibid., p. 166.

27 Mircea Eliade, Încercarea labirintului, ed.cit., p. 131.

28 „S-au prăbuşit religii, state şi sisteme alături de triburi şi credinţe tribale; s-au surpat nu numai în timpul lor istoric, şi şi în adevărul lor. Dar în faţa acestei cascade de prăbuşiri, iată pe cineva care vine să spună: Toate ţin, în fond. Numai Hegel, în ceasul său şi în felul său, mai făcuse aşa ceva, iar Eliade poate fi alăturat acestuia, într-un sens – oricât de nepotrivit ar părea la început – având de partea sa tăria faptelor, pe când primul avea tăria speculaţiilor.“, Constantin Noica, „Adevăratul înţeles al sacrului“, în Constantin Noica, Istoricitate şi eternitate. Repere pentru o istorie a culturii româneşti, ediţie îngrijită, cuvânt înainte şi bibliografie de Mircea Handoca, „Capricorn“, 1989, pp. 219.

29 „Uneori, mă sperii cât de mult şi de adânc înţeleg realităţile post-mortem. Aproape că nu mai am curajul şi nici mijloacele lexicale ca să le comunic. Văd lucruri pe care foarte puţini moderni lucizi le pot atinge. Ceea ce se întâmplă după moarte îmi este, într-un oarecare sens, cunoscut. Îndeosebi mă obsedează o imagine, pe care mi-e peste putinţă să o descriu, prin care am ghicit cum sufletele celor de demult morţi se «odihnesc», retopindu-se în strămoşi, în arhetipuri.“, Mircea Eliade, Jurnalul portughez, p. 166.

30 M. Eliade, Încercarea labirintului, p. 132.

31 Ibid., p. 127.