32 Ibid., p. 112.

33 Vezi dezbaterea cu Clifford Geertz şi articolul lui Edmund Leach, apud Florin Ţurcanu, Mircea Eliade. Prizonierul istoriei, Humanitas, Buc., 2005, pp. 573-578. Pentru aceeaşi discuţie vezi şi punctul de vedere exprimat de Norman Girardot în eseul său, „Zâmbete şi şoapte. Reflecţii nostalgice despre semnificaţia lui Mircea Eliade în studiul religiei“, din culegerea de studii editată de Bryan S. Rennie, Schimbări în lumea ideilor religioase. Mircea Eliade: Finalitate şi sens, Criterion Publishing, 2009, pp.195-221: „Mă refer la o „dezbatere“ infamă între Eliade şi Cliford Geertz, un antopolog din Chicago care chiar atunci atinsese culmea supervedetismului academic (…). Evenimentul a fost înscenat la Jimmy, un bar şi loc de petrecere popular al doctoranzilor. Nu-mi mai amintesc subiectul întâlnirii (…) sau foarte mult din evenimentul de fapt, în afară de nişte amintiri vagi, că hotărâtul şi combativul Geertz prevala clar asupra prea diplomatului Eliade, care mormăia într-una. Detaliile acestui eveniment artificial şi ingrat s-au risipit, toate, însă încă am o impresie generală puternică referitoare la seminificaţia reală a acestui eveniment, care ar fi constat în aceea că teatraliza scorţos vectorii ierarhici ai puterii politice din învăţământul doctoral american al acelui timp. Ca exerciţiu în sociologia cunoaşterii, era, deci, revelator.“, p. 203.

34 Mircea Eliade, Jurnal, vol. I, p. 573.

35 Ibid., p. 506.

36 Vezi aici şi argumentaţia lui I.P. Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira, 1995, în special pp. 89-150.

37 Pentru ideea lui Culianu despre Eliade ca mistagog, vezi „Mircea Eliade şi opera sa“ în I.P. Culianu, Studii româneşti I, Nemira, Buc., 2000, pp. 321-327.

38 Fragment Autobiografic, în Addenda la Memorii, vol. II, Humanitas, Buc., 1991, pp. 229-231.

39 Jurnal, vol. I. ed.cit. pp. 267-268.

40 Eliade va nota despre posibilitatea extincţiei, „abolirii“ omului următoarele: „(…) Voiam să încerc să arăt că „moartea“ de care vorbeşte Dumnezeu, în raport cu arborele cunoaşterii, se referă la moarte speciei – nu a indivizilor. Astăzi mă gândesc la acest detaliu: şi aici, vreau să spun şi în această eventuală dispariţie catastrofică a umanităţii, evreii au fost precursorii. Milioanele de evrei omorâţi sau arşi în lagărele de concentrare constituie avangarda umanităţii care aşteaptă să fie incinerată prin voinţa „Istoriei“. Cataclismele cosmice (potopuri, cutremure de pământ, incendii) sunt cunoscute şi de alte religii. Cataclismul provocat de om, în calitate de fiinţă istorică, este aportul civilizaţiei noastre. Distrugerea, este adevărat, nu va fi posibilă decât graţie dezvoltării extraordinare a ştiinţei occidentale. Dar cauza sau pretextul cataclismului se află în decizia omului de „a face istorie“. Or, „Istoria“ este creaţia iudeo-creştinismului.“, Jurnal, vol. I, ed.cit., pp. 411-412. „Decizia omului de a face istorie“ este reflexul unei anumite înţelegeri eliadiene a creştinismului şi a istoriei, şi aceasta ca parte a viziunii eliadiene despre esenţa omului. Pentru Eliade creştinismul nu a fost niciodată o religie care să desfăşoare o teologie pe care s-o înţeleagă şi s-o aprobe în devenirea ei intimă. În acest sens se poate spune că lecţia maestrului a fost inutilă, discipolul a ratat calea creştinismului pentru evadarea în fascinaţia pentru filozofiile Indiei. A conchide că creştinismul „a decis“ să facă istorie este o înţelegere problematică a teologiei fundamentale ale Bisericii. Istoria nu este o decizie pentru creştin, este doar o aşteptare a celei de-a doua veniri, a Parousiei. Istoria nu are o substanţă proprie pentru creştin, dar este mediul în care Dumnezeu s-a întrupat, şi realitatea în care sufletele şi trupurile noastre au realitate şi experiază mila dumnezeiască care a făcut ca lumea să existe. Creştinul traversează istoria pentru a o părăsi. Iată ceea ce Eliade pare să nu fi înţeles cu adevărat. Iar această neînţelegere pare a fi prezentă inclusiv în Istoria credinţelor şi ideilor religioase, ultima operă majoră a lui Eliade. Cu toate acestea, înţelegerea omului că fiinţă problematică în universul modernităţii initerpretată ca nihilism nu are de suferit din această cauză. Indiferent de originea istoriei, istoria se manifestă ca deviere, ca derapaj, ca o cădere, ceea ce este perfect simbolic şi mitic-arhetipal. Omul se angajează în această cădere nu numai ca actor responsbil şi precar, dar şi ca „victimă“ a creaţiei şi a sensului permanent transcendent.

41 Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, Editura Ştiinţifică, Buc., 1991, p. 115.

42 Eliade notează în Jurnal despre înţelegerea sa asupra sensului simbolului