şi a esenţei fiinţării umane în orizontul simbolului: „Compar această List der Vernunft de Hegel cu libido-ul freudian (sau jungian): se creează, se formează ceva pe care conştientul nu-l ştie. Ar fi poate încă mai corect dacă aş apropia conceptul hegelian de concepţia mea asupra simbolului şi a funcţiei sale în viaţa psihică. Adică: simbolul aduce în actualitatea experienţei valori şi evenimente trans-personale pe care individul nu era capabil să le sesizeze conştient şi voluntar. Graţie simbolului, viaţa psihică nu este nici insipidă, nici mediocră, nici sterilă. Chiar cei care nu pot să bănuiască metafizica şi teologia îngropate în imaginaţia şi nostalgiile lor se bucură cu toate acestea – „inconştint“ – de o viaţă psihică bogată şi semnificativă.“. Jurnal, vol. I, ed. cit., p. 353. Desigur „viclenia raţiunii“ la Hegel are un alt sens, Spiritul devine în lume prin acţiunea unor oameni care nu ştiu că sunt actori în drama devenirii universale a lumii istorice. Die List der Vernunft este tocmai acest efect al venirii Spiritului în lume, un efect, o consecinţă a acţiunii Spiritului. Eliade se întreabă dacă nu cumva simbolul n-ar putea juca acelaşi rol ca Spiritul care îndreaptă lumea pe căile sale neştiute lumii, prin actori care cred mereu că-şi îndeplinesc numai propria lor voinţă, sensul propriei lor personalităţi, dar care, finalmente, îndeplinsc tocmai această devenire universală Spiritului în lume. Simbolul ar trebui să fie pentru aceasta „epifania“ Spiritului, ceea ce Eliade nu se hotărăşte să susţină cu claritate, Noţiunea de sacru nu capătă niciodată în mod clar această semnificaţie de Spirit care poate conduce la transmutarea istoriei în altă dimensiune, deşi Sacrul se manifestă în epifanii ca transcendenţă, ca dincolo de fiinţare.

43 Mircea Eliade, Jurnal, vol. I, Humanitas, Buc., 1993, p. 25.

44 Eliade scrie în 1959, în Jurnal, despre „mesajul secret“ al Tratatului de istorie a religiilor: „(…) miturile şi «religiile», în întreaga lor varietate, sunt rezultatul vidului lăsat în lume de retragerea lui Dumnezeu, de transformarea sa în deus otiosus şi de dispariţia sa din actualitatea religioasă. Dumnezeu –mai exact Fiinţa supremă – nu mai joacă nici un rol în «experienţa religioasă» a umanităţii primitive. El a fost înlăturat de alte forme divine – divinităţi active, fecundatoare, dramatice etc. Am revenit asupra acestui proces în ale studii. Dar oare s-a înţeles că «adevărata» religie nu începe decât după ce Dumnezeu s-a retras din lume? Că «transcendenţa» sa se confundă şi coincide cu eclipsa sa? Elanul omului religios spre «transcendent» mă face să mă gândesc uneori la gestul disperat al orfanului rămas singur pe lume.“, Jurnal, vol.I, ed.cit., p. 339. Deci pentru Eliade dispariţia lui Dumnezeu nu poate însemna decât retragerea sa într-o transcendenţă a tăcerii, care nu se poate confunda cu nimicul pe care nihilismul îl defineşte ca pe o desăvârşită absenţă, ca vid al oricărei posibile prezenţe.

45 M. Eliade, Încercarea labirintului, ed.cit., p. 102.

46 Ibidem, p. 102.

47 Ibid., p. 103.

48Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, ed.cit., , p. 112.

49 Ibidem. p. 117.

50 Mircea Eliade, Oceanografie, Editura „Cultura Poporului“, Buc., 1934, pp. 90-93.

51 Foarte interesantă pentru o eventuală punere în oglindă a două tipuri de gândire care îşi transcend obiectele şi disciplinele, lucrarea lui Eric Jacobson, Metaphysics of the profane. The political theology of Walter Benjamin and Ghershom Sholem, Columbia University Press, New York, 2003 (este vorba desigur doar despre o paralelă care s-ar putea face între gândirea mesianică a celor doi şi gândirea care fondează hermeneutica lui Eliade, care asumă scopurile deja relevate, fără a presupune nimic mai mult decât această analogie, având în vedere diferenţele. La Eliade mesianică este doar structura unei gândiri care are permanent speranţa sensului universal revelat, iar sensul universal revelat nu poate fi decât o manifestare a sacrului). Vezi în acest sens şi Matei Călinescu, „Eliade şi Jung“, în Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade, pp. 47-52.

52 „Reîntoarcerea la marile probleme. A reface drumul din 1928: caută noi unelte pentru problemele şi tehnicile de atunci. Magia, eroismul, castitatea etc. – insuficiente. Încearcă de a da coerenţă descoperirilor recente: orice existenţă individual considerată ca un paradox; salvarea prin integrare; simbolul, ingura cale de contact cu toate regiunile ontice, rămânând totuşi în concret, nerefuzând experienţa. Omul ca simbol – titlul cărţii mele viitoare, prima mea carte filozofică.