Nu-nu, mă gîndesc eu, şi-mi fac curaj în vederea unei ieşiri rapide, nu poate să-mi vină cu reproşuri. Am făcut un efort, am venit de la Ierusalim, l-am ascultat aproape o jumătate de oră, n-am găsit în el nici har şi nici tinereţe, şi acum o iau din loc.

Mai ţine o cuvîntare plină de entuziasm împotriva „ideii cretine a nemuririi fucking sufletului“, nici mai mult nici mai puţin. Reiese că, dacă ar fi lăsat să aleagă, ar lua cu amîndouă mîinile tocmai alternativa nemuririi trupului. Gîndiţi-vă, trup neto, strigă, fără gînduri, fără amintiri, pur şi simplu un trup tembel, care sare pe pajişte ca un zombi şi mănîncă şi bea şi regulează fără conştiinţă de sine. Şi în punctul ăsta el ne ilustrează ideea, sărind şi mişcîndu-şi vesel bazinul şi aruncînd zîmbete goale de orice sens. Îi fac semn chelneriţei să-mi aducă nota. Renunţ şi la onoarea de a fi musafirul lui. Nu vreau să-i rămîn dator cu nimic. Şi aşa lumea e o perniţă cu ace. O greşeală, a fost o greşeală să vin aici. El observă mişcarea mîinii mele către chelneriţă şi îi cade faţa, pur şi simplu i se prăbuşeşte.

— Nu, serios! reacţionează el rapid la semnalul de alarmă şi vorbirea lui devine şi mai precipitată, ştiţi voi ce-nseamnă în ziua de azi să întreţii un suflet? E de-a dreptul un accesoriu de lux! Faceţi o socoteală şi-o să vedeţi că vă iese mai scump decît genţile pentru roţile de maşină, genţile cu magneziu! Vă vorbesc de sufletul cel mai simplu, nici vorbă de Shakespeare sau Cehov sau Kafka, apropo, un material care nu-i deloc rău, aşa cel puţin mi se aduce discret la cunoştinţă, eu personal n-am citit – eu, primiţi o confesiune mişcătoare, sufăr de o gravă dislexie, terminală, vă jur, asta s-a descoperit încă de pe cînd eram un făt, medicul care m-a examinat le-a propus părinţilor mei să se gîndească la o întrerupere de sarcină…

Publicul rîde. Eu nu. Îmi amintesc vag că aducea uneori în discuţie cărţi ale căror titluri le cunoşteam şi ştiam că peste doi ani la bacalaureat o să fie subiecte de examen, iar el vorbea despre cărţile astea ca şi cum într-adevăr le-ar fi citit. Crimă şi pedeapsă era printre ele, şi, dacă nu greşesc, şi Procesul sau Castelul. Acum, pe scenă, din el continuă să ţîşnească într-un tempo ameţitor titluri de cărţi şi nume de scriitori, şi el îi asigură pe cei din sală că n-a citit niciodată nimic din ce pretinde c-a citit, şi pe mine mă apucă un fel de mîncărime în susul spatelui, şi mă întreb dacă el pur şi simplu linguşeşte publicul, îi vinde „simplitate“ şi „spirit popular“, sau pune la cale ceva ce pînă la urmă o s-ajungă pînă la mine. O zoresc din priviri pe chelneriţă.

— Pentru că la urma urmei ce sînt eu? strigă el cît îl ţine gura. Eu sînt de calitate inferioară, eu, nu-i aşa? Şi în punctul ăsta el se orientează cu tot trupul către mine şi împroaşcă un surîs amar: Pentru că, de fapt, ce e un stand-up, v-aţi gîndit vreodată? Ascultă-mă pe mine, Netania: e una peste alta un divertisment destul de jalnic, hai să recunoaştem adevărul, şi ştiţi de ce? Pentru că ni se poate simţi mirosul de transpiraţie! Efortul de a face lumea să rîdă! De aia! Îşi adulmecă subsuorile şi-şi strîmbă faţa. Publicul rîde niţel, derutat, şi eu îmi îndrept spinarea pe scaunul meu şi-mi încrucişez braţele pe piept, pentru că mi se pare că aici e o declaraţie de război.

— Ni se vede pe mutră încordarea, îşi ridică vocea şi mai mult. Încordarea de a face lumea să rîdă cu orice preţ, şi cum implorăm de-a dreptul să vă fim pe plac (şi astea sînt, cred, perle alese din ce-i spusesem eu în cursul convorbirii noastre telefonice), şi tocmai din cauza tuturor acestor lucruri, doamnelor şi domnilor, eu primesc aici printre noi cu mare emoţie şi cu supunere instanţa cea mai înaltă a justiţiei, pe judecătorul Tribunalului Suprem, Avishai Lazar, care a venit aici în seara asta, o surpriză absolută pentru mine, numai ca să susţină în public arta noastră mizerabilă şi jalnică. Completul de judecată!

Şi clovnul trădător sare în poziţie de drepţi tensionat şi pocneşte din călcîie, şi după aceea îmi face o plecăciune adîncă. Tot mai mulţi şi mai mulţi oameni se răsucesc să mă privească, parte din ei aplaudă ascultători în chip automat, şi eu mai şi mormăi imbecil: Judeţean, nu suprem, şi în retragere; iar el, pe scenă, rîde cu un rîs cald şi rostogolit şi mă sileşte să mă prefac că zîmbesc odată cu el.

În adîncul meu am ştiut tot timpul că n-o să mă lase să ies de-aici cu uşurinţă. Că toată treaba, invitaţia să vin încoace şi propunerea nejustificată care a însoţit-o, era o capcană, o răzbunare a lui în care eu m-am lăsat prins ca un tîmpit. Din clipa în care a declarat aici că e ziua lui de naştere – un amănunt pe care nu l-a pomenit atunci cînd a vorbit cu mine – am început să simt că sînt strîns de gît. Chelneriţa, alegînd momentul exemplar de prost, îmi aduce nota. Tot publicul se uită la mine. Încerc să înţeleg cum ar trebui să reacţionez, dar totul e puţin prea rapid pentru mine, şi în general –, de cînd a început seara, simt în ce măsură viaţa de unul singur e lentă, în ce măsură mă