să scap: de un sentiment de murdărie ce mă stăpânea; mă simţeam cufundat în mâlul unei vieţi sociale nesuferite. Şi răsărea atunci imaginea unei vieţi idilice, într-o Elveţie încă imaginară.

Mai târziu, visul meu s-a realizat aproape întocmai. Am fost un sfert de veac medic într-un mic oraş. Casa noastră era aproape cum fusese în fantezia mea de seară, când stăteam tolănit în fotoliul din birou. Mi s-a întâmplat să-mi spun: „Dumnezeu nu te bate cu ciomagul. Nici nu-ţi trimite neapărat nenorociri. El te pedepseşte îndeplinindu-ţi dorinţele! Te face să trăieşti cum ai visat. O să te facă să înţelegi că visele tale nu se potrivesc totdeauna cu dorinţele care te însufleţesc!“. Chiar gândind aşa, niciodată nu am regretat de-a mă fi smuls din cloaca din care plecasem. Niciodată, nici un minut în aceşti ani nu am regretat plecarea mea, nici atunci când am simţit cum mă saltă şi mă cufundă valul depresiei recidivante. Poţi să suferi de nostalgie, dar nostalgia şi regretul sunt lucruri diferite.

VI

Aici trebuie să mă întorc în timp.

În 1971, Vladimir Bukovski a dezvăluit internarea în azilurile psihiatrice a celor care protestau împotriva regimului. Bukovski fusese el însuşi o victimă a acestui sistem pentru câteva luni, în 1963. Dar făcuse ulterior ani de închisoare pentru acte de contestare a regimului sovietic.

Nu mai ştiu pe ce cale au ajuns la mine declaraţiile lui Bukovski. Probabil că prin Europa Liberă, pe care o ascultam zilnic, ritualic. Sigur este că ştirea era foarte actuală când mi-a parvenit.

Am discutat fireşte despre afacerea Bukovski cu P. chiar când se stârnise scandalul. El, omul atât de deschis la prima vedere, era total opac la astfel de gesturi. Mi-a spus că Bukovski era nebun, fără îndoială. Dar de ce? Numai un nebun poate să se împotrivească unei forţe atât de colosale şi invincibile. Simţul realităţii este o caracteristică a normalităţii psihice; şi indivizi ca Vladimir Bukovski sunt pur şi simplu lipsiţi de simţul realităţii.

Ca P. gândeau majoritatea românilor şi sutele de milioane de cetăţeni sclavi ai lagărului socialist.

Ca P. gândise şi Nicolae Ceauşescu şi o spusese cu voce tare la 1 octombrie 1968, la Bucureşti, în Piaţa Universităţii, cu ocazia deschiderii anului universitar: „Oare ar mai putea cineva să gândească că în România ar fi posibil să se găsească forţe sociale în stare să pună în pericol orânduirea noastră socialistă? Eu cred că nu... fără îndoială, tovarăşi, că nici un muncitor, nici un ţăran cooperatist... nici un intelectual nu ar admite cuiva să pună în discuţie trăinicia şi forţa socialismului în România. Sigur, nebuni se mai pot găsi şi se vor mai găsi întotdeauna. Dar pentru nebuni societatea noastră socialistă dispune de mijloacele necesare, inclusiv cămaşa de forţă. Însă... noi dezvoltăm pe o scară largă medicina. Sperăm că în viitorul apropiat vom dezbate problema perfecţionării activităţii de ocrotire a sănătăţii la o plenară a Comitetului Central al Partidului. Chiar şi pe aceşti nebuni îi putem trata cu mijloace mai moderne, pentru a nu recurge la cămaşa de forţă...“.

Ce tulburător era (şi a rămas pentru mine până azi) că P., care ura sistemul din toată puterea sufletului, adopta fără ezitare punctul de vedere al stăpânului pe care în discuţiile noastre nu încetam să-l înjurăm şi să-l menim iadului! Asta dovedea, dacă mai era nevoie de dovadă, halul de ambivalenţă în care se găsea. Dar nu numai el; toată societatea românească, toată umanitatea „lagărului“ avea o dublă conştiinţă. Eu însă, prin ce minune, nu am suportat remarca lui P. Dacă nu îndrăzneam încă, în 1971, să protestez, aveam cel puţin o rezervă mintală. Am avut o discuţie destul de vie atunci, apropo de Bukovski. I-am spus că nu puteam crede că a te supune unei puteri constituite poate fi criteriul normalităţii. Viaţa nu e numai adaptare. E şi dezadaptare, în vederea unor readaptări viitoare. Evoluţia presupune disidenţă! Simţeam că viziunea lui P. era statică. Desigur, nici eu nu-mi reprezentam atunci că sistemul s-ar putea prăbuşi într-o bună zi (am început să bănuiesc o asemenea ieşire din impas în 1981, când au avut loc evenimentele din Polonia). Dar era o deosebire între noi doi. Regăseam aici autodefiniţia lui P.: „Sunt un alienist“. Azilul îi convenea, în fond. Acea lume în care totul a împietrit, lumea „alienaţilor“ azilari pentru care se renunţa la speranţă, era lumea lui, lumea în care el ar fi vrut ca noi să trăim cu toţii. Sau poate n-ar fi vrut. Poate că (de ce zic „poate“ e sigur) ar fi vrut şi el să trăiască în libertate; ca un nebun liber. Dar îi lipsea credinţa schimbării. Era disperat.

Eu puteam fi depresiv. Puteam să văd lucrurile în negru. Lumea întreagă îmi apărea cufundată într-o pastă gri. Trebuia să-mi dau picioare în spate pentru a mă putea mişca. Să sufăr că nu mai pot suferi. Să urlu interior, ca un câine a moarte. Să fac din zi noapte şi din noapte zi. Dar disperat nu am fost niciodată. Niciodată nu mi s-a părut că nu mai e de făcut nimic cu mine, cu lumea. Întotdeauna, undeva, într-un colţ, a pâlpâit o luminiţă. Lumea oamenilor, pentru mine, nu a fost niciodată un azil. A fost un cabinet de psihoterapie, unde reînveţi mereu să speri.

Până la urmă, era o chestiune de graţie. Dumnezeu sau Natura îmi dăduseră gratis capacitatea de-a spera; lui P. nu i-o dăduse. Eu trăiam într-un Univers mişcător, el într-unul încremenit. Chiar dacă nu reuşeam să-mi reprezint schimbarea, nu puteam să idolatrizez într-atât imobilitatea încât s-o proclam criteriu al sănătăţii psihice.

Spusele lui Bukovski au avut darul să-mi deschidă