ne ocupăm mai tîrziu, spuse Cyrus Smith. Pot fi foarte primejdioşi, căci sînt înarmaţi, dar, în sfîrşit, şase contra şase, luptăm la egalitate. Să ne ocupăm acum de lucrurile mai grabnice.

Ayrton şi Pencroff se urcară în pirogă şi vîsliră cu putere, îndreptîndu-se spre resturile vasului.

Marea era liniştită şi apele mari, căci de două zile apăruse luna în primul pătrar. Mai erau deci încă două ore pînă ce corpul vasului avea să iasă la suprafaţa apelor.

Ayrton şi Pencroff avură răgaz să lege toate resturile cu un odgon, al cărui capăt îl tîrîră pe mal, în faţa Casei de Granit şi acolo, unindu-şi puterile, pionierii traseră totul la mal. Apoi adunară în pirogă tot ce mai plutea pe apă: coteţele, butoiaşele şi lăzile şi le cărară la Cămin.

În voia apei mai pluteau şi cîteva cadavre. Printre ele Ayrton recunoscu pe Bob Harvey, pe care îl arătă tovarăşului său, rostind cu glas sugrumat:

— Uite ce-am fost odată şi eu, Pencroff !

— Dar nu mai eşti, dragă Ayrton răspunse marinarul.

Lucru ciudat, pluteau foarte puţine leşuri printre sfărîmături. Să tot fi fost cinci sau şase cadavre, pe care refluxul le şi împingea în larg. După cît se părea, ocnaşii, surprinşi de explozie, n-avuseseră timp să fugă, iar vasul aplecîndu-se pe o rînă, cea mai mare parte dintre ei rămăseseră prinşi în bastingaje. Tîrînd în larg cadavrele acestor ticăloşi, refluxul scutea pionierii de neplăcuta datorie de a-i înmormînta în vreun colţ al insulei.

Timp de două ore, Cyrus Smith şi tovarăşii săi traseră pe plajă, apoi desfăcură şi uscară pînzele bricului, care scăpaseră neatinse. Adînciţi în munca lor, pionierii vorbeau puţin, dar cîte nu le treceau prin minte! Bricul, sau mai bine zis conţinutul lui, însemna pentru ei o adevărată comoară. Într-adevăr, o corabie este un fel de mică lume, cu toate cele trebuitoare. Datorită acestei întîmplări, inventarul coloniei avea să se îmbogăţească cu o mulţime de lucruri folositoare, mult mai multe decît cele găsite odinioară în lada de la capul Epavei.

„De altfel, — gîndea Pencroff, — nu văd de ce n-am izbuti să reparăm bricul ? Dacă are o singură spărtură nu e grav, se poate astupa, şi un vas de trei sau patru sute de tone este un adevărat vapor ! Un uriaş pe lîngă bietul nostru Bonadventure. Mergi departe cu un astfel de bric ! Te duci unde vrei ! Trebuie să vorbesc cu domnul Cyrus şi Ayrton! Merită !”

Într-adevăr, dacă vasul mai era bun de ceva, aceasta însemna că pionierii aveau mult mai mulţi sorţi de scăpare. Dar ca să-şi dea seama de lucrul acesta, trebuiau să aştepte retragerea apelor, pentru a putea cerceta întreg corpul bricului.

După ce traseră toate resturile pe plajă, la adăpost, Cyrus Smith şi tovarăşii săi îşi îngăduiră un scurt răgaz pentru masă. Se simţeau lihniţi de foame. Din fericire, cămara nu era departe, iar Nab era un bucătar foarte vrednic. Mîncară lîngă cămin şi tot timpul nu vorbiră decît de întîmplarea neaşteptată, care scăpase colonia de la pieire.

— A fost o adevărată minune, spuse Pencroff, şi trebuie să mărturisim că tîlharii au sărit în aer la timp ! Casa de Granit era pe cale să devină un adevărat iad!

— Ia spune, Pencroff, întrebă reporterul, cum s-or fi petrecut lucrurile şi ce să fi provocat asemenea explozie ?

— Nimic mai simplu, domnule Spilett, răspunse Pencroff. Un vas de piraţi nu este un vas de război. Ocnaşii nu sînt disciplinaţi ca marinarii ! Poate că magazia bricului era deschisă şi a fost de ajuns ca unul singur să fie mai neîndemînatic, sau mai neprevăzător, ca totul să sară în aer !

— Mă miră totuşi, domnule Cyrus, spuse Harbert, că explozia nu a avut un efect mai mare. Detunătura n-a fost prea puternică şi de fapt nu sînt decît puţine sfărîmături; nu ştiu de ce mi se pare că vasul a fost mai curînd scufundat, decît aruncat în aer.

— Îţi pare ciudat lucrul acesta ? întrebă inginerul.

— Da, domnule Cyrus.

— Şi mie la fel, Harbert dragă, răspunse inginerul. Cînd vom vizita bricul, vom găsi fără îndoială şi dezlegarea misterului.

— Cum, domnule Cyrus? spuse Pencroff. Doar nu veţi fi crezînd că vasul s-a scufundat ca orice corabie care se loveşte de stînci ?

— De ce nu ? îşi dădu cu părerea Nab. Doar sînt stînci destule prin canalul ăsta !

— Asta e adevărat, Nab. Dar tu n-ai văzut tocmai ceea ce trebuia. O clipă înainte de a se scufunda, am văzut foarte bine cum bricul a fost ridicat de un val uriaş şi s-a prăbuşit apoi, întorcîndu-se pe o parte. Dacă s-ar fi lovit de o stîncă, s-ar fi scufundat încet, încet, s-ar fi dat şi el la fund ca orice vas cumsecade care ia apă.

— Păi, vezi bine că ăsta nu era un vas de oameni cumsecade, zise Nab liniştit.

— Lasă, Pencroff, vom vedea noi ce s-a petrecut, îi întrerupse inginerul.

— De văzut, vedem noi, adăugă marinarul, dar pot să fac prinsoare pe orice că nu e nici o stîncă în canal. Credeţi oare, domnule Cyrus, că poate fi iar vorba de una din întîmplările acelea năzdrăvane cu care ne-am spart capul acum cîteva luni ?,

Cyrus Smith nu răspunse nimic.

— Orice-ar fi, spuse Gédéon Spilett, lovitură sau explozie, trebuie să recunoşti, Pencroff, că lucrul a venit la ţanc.

— Da !... Da !... răspunse marinarul. Dar aş vrea să ştiu dacă domnul Smith nu vede şi aici un lucru ciudat.

— Încă nu pot şti, Pencroff, spuse inginerul, şi altceva nu-ţi pot spune.

Răspunsul nu-l mulţumi pe marinar. El ţinea morţiş că fusese „explozie" şi nu putea să admită că în canalul cu albia nisipoasă, pe care îl trecuse de atîtea ori cînd marea era joasă, să se fi aflat o stîncă necunoscută de el. De altfel, bricul se scufundase în timpul fluxului, cînd apele erau atît de mari, încît vasul ar fi putut trece peste orice vîrf de stîncă. Prin urmare, bricul nu se ciocnise. Nu lovise nici o stîncă. Nu mai rămînea nici o îndoială că vasul sărise în aer.

Trebuie să recunoaştem că părerea marinarului era cît se poate de îndreptăţită.

Pe la