ora unu, pionierii se suiră în pirogă şi se îndreptară spre locul catastrofei. Din nefericire, niciuna din bărcile bricului nu putuse fi salvată: una se sfărîmase, după cum se ştia, la gura rîului, şi nu mai era bună de nimic, iar a doua se scufundase o dată cu vasul şi nu mai reapăruse.

În momentul acela, corpul vasului începea să se arate deasupra apelor. Bricul nu mai era culcat pe o parte. Lestul din fundul calei alunecase rupînd şi baza catargelor, astfel că vasul era atît de aplecat, încît i se vedea mai tot fundul. Fusese aproape răsturnat de ciudatul fenomen submarin care se manifestase prin ridicarea unei uriaşe trombe de apă.

Pionierii făcură înconjurul vasului. Pe măsură ce marea se retrăgea, se vedeau mai lămurit dacă nu cauzele, cel puţin efectele catastrofei.

În partea de dinainte, în flancuri, se căscau două spărturi mari, ce nu puteau fi astupate. Nu dispăruseră numai tăbliile de aramă din interiorul bricului şi marginile dinafară ale punţii, sfărîmate de explozie, dar pînă şi din legăturile şi armăturile de fier care întăreau vasul nu mai rămăsese nici urmă. Blănile din care fusese încheiat corpul, ambarcaţiei abia se mai ţineau în încheieturi, iar tălpoaia vasului, desprinsă de partea centrală de la piciorul catargului mare, era despicată de la un cap la altul.

— Drace ! strigă Pencroff. Vasul nu va fi uşor de reparat!

— Eu mă tem că nici nu poate fi reparat! spuse Ayrton.

— În orice caz, ciudată explozie a mai fost şi asta, observă Gédéon Spilett. A distrus fundul navei, în loc să arunce în aer puntea vasului. Spărturile astea uriaşe par a fi mai curînd rezultatul unei ciocniri, decît al unei explozii.

— Nu există stînci în canal ! răspunse marinarul. Primesc orice concluzie vreţi, afară de ciocnirea de stînci.

— Să încercăm să pătrundem înăuntrul bricului, spuse inginerul. Poate că vom afla pricina pieirii lui.

Era lucrul cel mai potrivit, căci trebuiau să se apuce de inventarierea obiectelor de pe bord şi să ia măsuri pentru salvarea lor.

Acum puteau intra cu uşurinţă înăuntru. Apa se retrăgea mereu şi partea de dedesubt a punţii devenise accesibilă în urma răsturnării bricului. Lestul greu, de fontă brută, făcuse şi aci cîteva spărturi şi se auzea zgomotul valurilor mării, care se retrăgeau acum prin crăpăturile vasului.

Cu toporul în mînă, Cyrus Smith şi tovarăşii săi se aventurară pe puntea sfărîmată. Peste tot erau împrăştiate lăzi, al căror conţinut nu putea fi avariat, deoarece nu stătuseră prea mult timp sub apă.

Întreaga încărcătură fu pusă în siguranţă. Mai erau cîteva ore pînă la flux, pe care pionierii le folosiră din plin. Ayrton şi Pencroff aşezară lîngă una din spărturi o macara, cu ajutorul căreia ridicară butoiaşele şi lăzile, pe care le cărau apoi cu piroga pe plajă. Luau totul, fără să aleagă, deoarece timpul nu le îngăduia să facă o asemenea operaţie pe vas.

Pionierii constatară totuşi, chiar de la început, spre marea lor mulţumire, că încărcătura bricului era foarte variată. Găsiră un asortiment complet de diferite mărfuri, unelte, produse manufacturate, instrumente, aşa cum transportă toate vasele care deservesc porturile Polineziei. Găsiră cîte puţin din toate şi asta era tocmai ceea ce le trebuia lor.

Totuşi, Cyrus Smith, care cerceta vasul, observă cu mirare că nu numai corpul bricului suferise de pe urma şocului care pricinuise catastrofa, dar şi amenajarea lăuntrică a vasului. Fusese distrusă mai ales partea dinainte. Pereţii despărţitori şi schelăria care susţinea punţile erau sfărîmate ca şi cînd un obuz ar fi explodat în pîntecul bricului. Pionierii circulau cu uşurinţă pe toată lungimea lui, mişcînd doar din loc lăzile, pe care le scoteau una după alta. Nu se aflau pe vas baloturi mari şi grele pe care să nu le poată mişca, ci erau numai simple colete, care zăceau de-a valma unele peste altele.

Pionierii ajunseră în cele din urmă în partea dinapoi a bricului, acolo unde se ridica altădată duneta. După cît ştia Ayrton, pe acolo se afla magazia cu praf de puşcă. Cyrus Smith socotea că magazia nu făcuse explozie şi că vor mai putea salva vreo cîteva butoiaşe cu praf de puşcă. Cum de obicei praful de puşcă se păstrează închis în cutii metalice, se putea ca el să nu fi suferit prea mult de pe urma scufundării vasului.

Şi într-adevăr, avusese dreptate. Găsiră în mijlocul unei grămezi de proiectile vreo douăzeci de butoiaşe căptuşite cu aramă, pe care le scoaseră cu multă băgare de seamă. Pencroff se convinse astfel că distrugerea vasului nu se datora unei explozii. Partea corăbiei'în care se afla magazia era tocmai aceea care suferise mai puţin.

— O fi, se încăpăţînă marinarul, dar stîncă eu vă spun că nu există în canal.

— Atunci ce să se fi întîmplat ? întrebă Harbert. Nu ştiu, răspunse Pencroff. Domnul Cyrus nu ştie nici el. Nimeni nu ştie nimic şi nu vom şti niciodată nimic !

Trecuseră cîteva ceasuri de cînd tot descărcau şi marea începea să crească. Erau nevoiţi să întrerupă operaţiile de salvare, cu atît mai mult cu cît scheletul vasului nu putea fi luat de ape, fiind tot atît de bine înţepenit ca şi odinioară în cele două ancore.

Puteau deci să aştepte în linişte şi să reînceapă lucrul o dată cu refluxul următor. Cît despre corpul vasului, el putea fi considerat ca şi pierdut şi trebuiau chiar să adune în grabă toate rămăşiţele ce se puteau salva, căci nisipurile mişcătoare ale canalului aveau să acopere cu repeziciune epava.

Se făcuse ora cinci. Ziua fusese grea pentru pionierii noştri. Mîncară cu poftă şi, cu toată oboseala, nu se putură opri să cerceteze după aceea lăzile care alcătuiseră încărcătura vasului.

Pionierii constatară cu plăcere că cea mai mare parte dintre ele conţineau îmbrăcăminte de bună calitate. S-ar fi putut îmbrăca o întreagă colonie; erau rufe de tot felul şi încălţăminte pentru toate măsurile.

— Iată-ne prea bogaţi strigă Pencroff. Ce să facem cu atîtea haine?

Bucuria marinarului fu de nedescris cînd văzu butoiaşele cu rachiu, tutun şi armele de tot felul. Mai găsiră bumbac, unelte agricole, unelte de dulgherie, de tîmplărie, de fierărie şi lădiţe cu tot felul de seminţe pe care. apa nu le stricase