în timpul cît stătuseră scufundate. Cît de bine venite ar fi fost aceste lucruri cu doi ani în urmă . Dar chiar acum, după ce harnicii colonişti îşi făcuseră singuri toate cele trebuitoare, aceste bogăţii aveau să le folosească: în magazia Casei de Granit era loc destul, dar nu mai aveau timp să grămădească totul în aceeaşi zi. De altfel, pionierii nu trebuiau să uite că şase supravieţuitori ai bricului se aflau pe insulă şi că erau fără îndoială tîlhari de care trebuiau să se păzească. Cu toate că podurile şi podeţele fuseseră ridicate, trebuiau să fie cu băgare de seamă, căci ocnaşii nu erau oameni care să se lase opriţi de un rîu şi, împinşi de nevoie, ticăloşii aceştia puteau deveni primejdioşi.

Hotărîră să se ocupe mai tîrziu de măsurile ce urmau să fie luate împotriva lor; pînă una alta, lăzile şi coletele îngrămădite lîngă Cămin trebuiau păzite, aşa că pionierii vegheară cu rîndul.

Noaptea trecu, fără ca ocnaşii să fi dat vreun semn de viaţă. Jup şi Top, de pază la poalele Casei de Granit, i-ar fi simţit îndată.

În zilele următoare, adică 19, 20, 21 octombrie, salvară tot ce putea avea vreo valoare pentru ei, fie din încărcătură, fie din accesoriile vasului. Goleau cala în timpul refluxului, iar în timpul fluxului adunau mărfurile salvate... O bună parte din căptuşeala de aramă a vasului fu scoasă şi ea, înainte ca nisipul să fi acoperit totul. Ayrton şi Pencroff se cufundară de cîteva ori pînă pe fundul canalului, aducînd la suprafaţă lanţurile, ancorele şi lestul de fontă. Chiar cele patru tunuri fură trase pe uscat susţinîndu-le de nişte butoiaşe goale.

Atît arsenalul, cît şi cămara şi magazia Casei de Granit se îmbogăţiseră. Pencroff, care veşnic îşi făcea planuri măreţe, vorbea despre înfiinţarea unei baterii de coastă, la intrarea în canal şi la gura rîului, şi îşi lua răspunderea să ţină la respect cu cele patru tunuri orice flotă „oricît de puternică ar fi fost ea", care s-ar fi aventurat în apele insulei !

Pe neaşteptate, cînd nu mai rămăsese decît scheletul nefolositor al bricului, timpul se strică şi continuă opera de distrugere. Cyrus Smith avusese de gînd să arunce epava în aer pentru a-i culege apoi rămăşiţele pe plajă. Dar vijelia puternică ce se pornise le cruţă praful de puşcă. În noaptea de 23 spre 24, corpul vasului fu complet dislocat şi o parte din epavă zvîrlită pe plajă.

De prisos să se mai spună că Cyrus Smith nu dădu de urma jurnalului de bord, cu toate că cercetase cu de-amănuntul dulapurile de pe dunetă. Se vede că piraţii nimiciseră toate hîrtiile ce vorbeau fie de căpitan, fie de armatorul vasului, şi cum numele portului de origine nu era scris nicăieri, nu aflară nici naţionalitatea bricului. Totuşi, după anumite particularităţi, Ayrton şi Pencroff socotiră că fusese construit în Anglia.

După o săptămînă nu mai rămăsese nimic din corabie. Resturile ei se risipiseră, iar încărcătura îmbogăţise magaziile Casei de Granit.

Taina acestei ciudate nimiciri nu s-ar fi lămurit niciodată, dacă în ziua de 30 noiembrie, Nab, care se plimba pe plajă, n-ar fi găsit un cilindru gros de fier, ce purta urma unei explozii. Cilindrul era strîmbat şi sfîrtecat, ca şi cum ar fi suferit acţiunea unor substanţe explozive.

Nab dădu bucata de metal inginerului, care lucra cu tovarăşii săi în atelierul de la Cămin.

Cyrus Smith cercetă cu atenţie cilindrul, apoi spuse, întorcîndu-se spre Pencroff:

— Dragul meu, mai eşti de părere că bricul Specdy nu s-a scufundat de pe urma unei ciocniri ?

— Da, domnule Cyrus, răspunse marinarul. Ştiţi ca şi mine că nu există stînci în canal.

— Dar dacă s-ar fi lovit de bucata asta de fier? spuse inginerul, întinzîndu-i cilindrul spart.

— Ce, de bucăţica asta de ţeava ? strigă neîncrezător Pencroff.

— Dragii mei, vă amintiţi că, înainte de a se scufunda, bricul a fost ridicat de o adevărată trombă de apă ?

— Da, domnule Cyrus, răspunse Harbert,

— Ei bine, vreţi să ştiţi ce-a determinat apariţia trombei ? E lucrul pe care îl vedem aici, spuse inginerul, arătînd tubul spart.

— Fierul ăsta ? se miră Pencroff.

— Da ! Cilindrul acesta, care de fapt este restul unei torpile,

— O torpilă ! strigară toţi deodată.

— Şi cine să fi aşezat torpila ? întrebă Pencroff, care nu voia să se dea bătut.

— Tot ce vă pot spune, e că nu sînt eu acela ! răspunse Cyrus Smith. Totuşi torpila a fost aşezată în canal, şi singuri v-aţi dat seama de forţa ei cu totul neobişnuită !

 

CAPITOLUL V

Ce spune inginerul. Presupunerile măreţe ale lui Pencroff. Bateria de coastă. Cele patru proiectile. Ocnaşii rămaşi în viaţă. Ayrton şovăie. Mărinimia lui Cyrus Smith. Pencroff este greu de înduplecat.

 

Şi astfel, rămăşiţa torpilei lămurea explozia submarină. Cyrus Smith, care cunoscuse în timpul războiului aceste grozave mijloace de distrugere, nu se putea înşela. Sub acţiunea cilindrului încărcat cu o substanţă explozivă, nitroglicerină sau alta, apa canalului se ridicase în trombă şi bricul, zguduit de o puternică lovitură, se scufundase pe loc, fără să mai poată fi tras pe uscat, atît de mari erau stricăciunile suferite. Vasul nici n-ar fi putut rezista unei torpile în stare să distrugă o fregată cuirasată tot atît de lesne ca şi o barcă de pescuit.

Da ! Totul se lămurea, totul... afară de prezenţa torpilei în apele canalului.

— Prieteni, începu Cyrus Smith, nu mai putem să ne îndoim că pe insulă se află o fiinţă misterioasă, poate un naufragiat ca şi noi; vă spun toate acestea pentru ca Ayrton să afle şi el despre lucrurile ciudate care s-au petrecut aici în ultimii doi ani. Cine să fie binefăcătorul necunoscut al cărui ajutor l-arn primit în atîtea împrejurări? Nu pot şti, Ce-l îndeamnă oare să se poarte astfel şi să se ascundă totuşi după ce ne-a făcut atîta bine ? Iar nu ştiu. Dar aceste binefaceri au existat şi sînt de asemenea natură, încît îmi vine să cred că omul acesta dispune de puteri neobişnuite. Ayrton îi este tot atît de îndatorat ca şi noi, căci, fără îndoială, acelaşi om care m-a scăpat din valuri a scris