Prinţesele sunt îndopate prin urmare cu nectar îndulcit, cu scopul de-a fi dinamizate în vederea actului amoros. Masculilor deficitari li se explică cu răbdare desfăşurarea zborului nupţial.

În amiaza înăbuşitoare, mulţimea se strânge pe domul Oraşului. Sunt mii de ani de când Sărbătoarea Renaşterii aduce aceeaşi bucurie, dar anul acesta este în joc însăşi supravieţuirea comunităţii. Niciodată vreun zbor nupţial nu a mai fost aşteptat cu atâta nerăbdare!

Trebuie ca în Bel-o-kan să aterizeze o regină aflată în viaţă.

Vacarm olfactiv. Prinţesele sunt de faţă, îmbrăcate în rochia de mireasă, care nu cuprinde decât două aripi transparente. Artileristele sunt la postul lor, pentru a apăra Oraşul în caz că s-ar apropia niscaiva păsări.

214. FEROMON ZOOLOGIC

Feromon: Zoologie

Temă: Degetele

Salivatoare: 103 683

Data: anul 100 000 667

COMUNICARE: Degetele comunică între ele emiţând pe gură vibraţii sonore. Acestea sunt captate de o membrană liberă, plasată în fundul unor orificii laterale ale capului. Membrana receptează sunetele şi le transformă în impulsuri electrice, cărora creierul le dă ulterior un înţeles.

REPRODUCERE: Femelele Degetelor sunt incapabile să-şi aleagă sexul, casta şi chiar înfăţişarea puiului. Fiecare naştere este în consecinţă o surpriză.

MIROS: Degetele miros a ulei de castan.

HRANĂ: Uneori, Degetele mănâncă nu fiindcă le-ar fi foame, ci fiindcă se plictisesc.

ASEXUAT: La Degete nu există asexuaţi, ci doar masculi şi femele. Nu au nici regină producătoare de ouă.

UMOR: Degetele sunt capabile să resimtă o emoţie care nouă ne este cu desăvârşire străină, numită "umor". Sunt complet incapabilă să înţeleg despre ce este vorba. Cu toate acestea, pare să fie ceva interesant.

NUMĂR: Degetele sunt mai numeroase decât se crede îndeobşte. Au întemeiat prin lume vreo zece oraşe cu cel puţin o mie de Degete. După estimările mele, trebuie să existe cel puţin zece mii de Degete pe Pământ.

TEMPERATURA: Degetele sunt echipate cu un sistem de reglare termică internă care le permite să îşi păstreze corpul cald chiar dacă temperatura mediului înconjurător este scăzută. Sistemul acesta le permite să rămână active în timpul nopţii şi al iernii.

OCHI: Degetele au ochi mobili în raport cu restul capului.

MERS: Degetele merg în echilibru pe două labe. Ele nu-şi controlează încă la perfecţie poziţia respectivă, care este relativ recentă în evoluţia lor fiziologică.

VACI: Degetele mulg vacile (nişte animale relativ mari faţă de înălţimea lor) la fel cum noi ne mulgem păduchii-de-frunză.

215. RENAŞTERE

Se hotărâră să iasă. Erau cât se poate de demni. Nu erau nici muribunzi, nici bolnavi. Erau doar slăbiţi. Foarte slăbiţi.

― Ar fi putut măcar să ne mulţumească, mârâi Cahuzacq în barbă.

Colegul său, Alain Bilsheim, îl auzi:

― Anul trecut, v-am mai fi sărutat picioarele. Acum însă e sau prea devreme, sau prea târziu.

― Dar, totuşi, v-am salvat!

― Ne-aţi salvat de la ce?

Cahuzacq explodă.

― De când sunt n-am mai văzut atâta nerecunoştinţă! Ţi-e şi silă să-i mai vii cuiva în ajutor.

Şi scuipă pe solul templului subteran.

Unul câte unul, cei şaptesprezece captivi ieşiră la suprafaţă urcând pe scara de frânghie. Soarele îi orbea. Cerură nişte legături cu care îşi acoperiră ochii, apoi se aşezară direct pe pământ.

― Povestiţi-mi! strigă Laetitia. Vorbeşte-mi, Jonathan! Sunt verişoara ta, Laetitia Wells, fata lui Edmond. Spune-mi, cum aţi putut rezista atâta timp sub pământ?

Jonathan se făcu purtătorul de cuvânt al comunităţii:

― Am luat pur şi simplu decizia de-a trăi, şi de-a trăi împreună, asta-i tot. N-am vrea să vorbim prea mult despre asta, nu te supăra.

Bătrâna Augusta Wells se cocoţă pe o piatră şi le adresă semne de negaţie poliţiştilor.

― Nu ne trebuie apă sau hrană. Daţi-ne doar nişte pături, fiindcă aici ne este frig. Nu ne-a mai rămas prea multă grăsime care să ne apere, adăugă ea cu un râs uşor.

Laetitia Wells, Jacques Méliès şi Juliette Ramirez se aşteptaseră să salveze nişte muribunzi, iar acum nu prea ştiau cum să se poarte faţă de aceste schelete liniştite, care le vorbeau cu un aer de superioritate.

Îi instalară în maşini şi îi duseră la spital pentru examene complete. Constatară atunci că starea sănătăţii lor era mai bună decât se temuseră. Prezentau cu toţii, desigur, carenţe multiple de vitamine şi proteine, dar nu sufereau nici de leziuni, interne sau externe, nici de vreo degradare a celulelor.

Mintea Juliettei Ramirez fu străbătută de o frază ca un mesaj telepatic:

Şi se vor ivi din măruntaiele pământului-mamă ca nişte neobişnuiţi copii mici, ducând în ei sămânţa unei omeniri noi.

Câteva ore mai târziu, Laetitia Wells stătu de vorbă cu psihoterapeutul care îi examinase pe supravieţuitori.

― Nu ştiu ce se întâmplă, mărturisi acesta. Nu vorbesc practic deloc. Îmi zâmbesc cu toţii ca unui imbecil, ceea ce trebuie să recunosc că e destul de enervant. Cel mai surprinzător însă este un fenomen ciudat, care m-a impresionat neplăcut. De cum îl atingi pe unul din ei, toţi ceilalţi resimt deopotrivă gestul, la rândul lor, ca şi cum ar aparţine unui singur organism. Şi asta nu-i totul!

― Ce mai e?

― Cântă.

― Cântă? se cutremură Méliès. Probabil că n-aţi auzit bine; poate că le e greu să se reobişnuiască cu vorbirea, sau...

― Nu. Cântă, aşa cum vă spun, adică emit cu toţii sunete diferite pentru ca până la urmă să ajungă la aceeaşi notă pe care o menţin vreme îndelungată. Nota aceasta unică face să vibreze întreg spitalul şi, aparent, îi reconfortează.

― Au înnebunit! exclamă comisarul.

― Nota asta s-ar putea să fie un sunet de raliere, ca în cântecele gregoriene, sugeră Laetitia. Ştiu că tatăl meu era foarte interesat de cântul gregorian.

― Un sunet de raliere, sau de adunare pentru oameni, aşa cum mirosul este un semn de adunare pentru un furnicar, completa Juliette Ramirez.

Comisarul Méliès păru îngrijorat.

― În orice caz, să nu vorbiţi cu nimeni despre asta şi să mi-i puneţi pe frumoşii ăştia în carantină până la noi ordine.

216. TOTEMURI ÎNĂLŢATE

Plimbându-se într-o bună zi prin pădurea Fontainebleau, un pescar surprinse un spectacol uimitor. Pe o insuliţă situată între două