nu există decât trei forţe, unicele pe pământ, în măsură să înfrângă şi să subjuge definitiv, în numele propriei lor fericiri, conştiinţa acestor becisnici răzvrătiţi. Şi aceste forţe sunt miracolul, taina şi autoritatea. Tu însă le-ai respins pe câteşitrele, rând pe rând, prin exemplul pe care tu însuţi l-ai dat. Urcându-te pe streaşină templului, preaiscusitul şi înfricoşatul duh ţi-a spus: «De eşti tu fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos, căci scris este: El va porunci îngerilor săi să vegheze asupra ta şi ei te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul tău; numai aşa vei ajunge să afli de eşti cu adevărat fiul lui Dumnezeu şi cât de puternică este credinţa ta în tatăl ceresc». Tu însă l-ai ascultat până la capăt, dar ai refuzat să faci ceea ce-ţi propunea el; n-ai vrut să te laşi dus în ispită şi nu te-ai aruncat jos. O, fireşte, ai fost într-adevăr plin de măreţie, superb ca un Dumnezeu! Dar crezi tu oare că oamenii, seminţia aceasta slabă şi răzvrătită, sunt zei? O, bineînţeles, în momentul acela ţi-ai dat seama că dacă ai fi făcut un singur pas, o singură mişcare ca să te arunci în gol, ar fi însemnat să-l ispiteşti pe Dumnezeu şi să-ţi pierzi totodată credinţa în el, aşa încât, ajungând jos, te-ai fi zdrobit de pământul pe care veniseşi să-l izbăveşti, spre bucuria preaiscusitului duh care încercase să te ispitească. Dar încă o dată îţi spun: sunt oare mulţi pe lume ca tine? Ai fost tu în stare să crezi cu tot dinadinsul – fie chiar numai o clipă – că oamenii au atâta putere în ei ca să înfrunte asemenea ispită? Sau îţi închipui cumva că firea omenească a fost în aşa fel plămădită, încât prin însăşi alcătuirea ei să respingă miracolul şi că în momentele de cumplită răscruce, când sufletul lui este bântuit de cele mai grele şi mai chinuitoare probleme, omul se poate mulţumi cu ceea ce inima sa are toată libertatea să aleagă? O, tu ai ştiut că eroismul faptei tale va fi pomenit în Scripturi şi că va răzbate astfel prin veacuri până în vremea de apoi, şi în sinea ta ai nădăjduit că, mergând pe urmele tale, omul va rămâne alături de Dumnezeu, fără a mai avea nevoie de minuni. Cum de nu te-ai gândit însă că, lepădându-se de minuni, el se va lepăda în acelaşi timp şi de Dumnezeu, fiindcă, de fapt, nu-l caută pe Dumnezeu, cât mai ales minunile sale? şi cum nu poate să trăiască fără minuni, omul va încerca să şi le făurească singur, dând crezare miracolelor plăsmuite de el, închinându-se în faţa minunăţiilor săvârşite de vraci, în faţa farmecelor urzite de vrăjitoare, chiar dacă ar fi de o sută de ori un răzvrătit, un eretic sau un ateu. Tu nu te-ai învrednicit să cobori de pe cruce când cei din jur îşi băteau joc de tine şi te aţâţau, strigându-ţi: «Pogoară-te acum de pe cruce, vom vedea şi vom crede!» Tu nu te-ai învrednicit să cobori, fiindcă nu voiai să-l câştigi pe om printr-o minune, aşteptând o credinţă liber consimţită din partea lui, nicidecum prilejuită de un miracol. Ceea ce doreai tu cu ardoare era o dragoste liberă, iar nu extazul unui rob fascinat de puterea ce i-a vârât pe veci frica în oase.

Dar şi de astă dată ai greşit, socotindu-i pe oameni mai presus de ceea ce se arată a fi în realitate, când ei nu sunt decât nişte robi, cu toate că, aşa cum au fost plăsmuiţi, în sufletul lor mocneşte răzvrătirea. Priveşte în jurul tău şi judecă singur: au trecut cincisprezece veacuri, du-te acum şi vezi: cine sunt cei pe care i-ai înălţat până la tine? Îţi jur că omul este mult mai nevolnic şi mai ticălos decât l-ai crezut tu! Te poţi cumva bizui să facă ceea ce ai făcut tu? Preţuindu-l peste măsură, ai procedat ca şi când n-ai fi avut nici cea mai mică îngăduinţă, fiindcă însemna să ceri de la el mai mult decât putea să de – şi cine? Tocmai tu, care l-ai iubit mai presus decât pe tine însuţi! Dacă însă l-ai fi preţuit mai puţin şi nu i-ai fi cerut decât ceea ce putea să-ţi dea, ar fi simţit mai mult dragostea ta, fiindcă nu l-ai fi îndatorat să poarte o povară chiar atât de grea. Omul este slab de înger şi ticălos. Ce-are a face că în momentul de faţă încearcă în tot locul să se răzvrătească împotriva puterii noastre, împăunându-se cu fapta lui? Mândria lui de răzvrătit este copilărească, mândrie de şcolări ce-au pus la cale o revoltă în clasă, izgonindu-l pe învăţător. Bucuria lor va fi însă de scurtă durată, şi o vor plăti cu vârf şi îndesat. Vor dărâma templele şi vor îneca pământul în valuri de sânge. Dar până la urmă nu se poate să nu-şi dea seama, în nerozia lor puerilă, că, deşi s-au răsculat, sunt prea nevolnici ca să fie în stare a duce mai departe pe umeri povara propriei lor răzvrătiri. Şi cu obrajii scăldaţi în lacrimi nătânge, vor recunoaşte în sfârşit că cel care i-a plămădit, sădind în ei sămânţa răzvrătirii, a făcut-o, fără doar şi poate, numai în bătaie de joc. Vor mărturisi lucrul acesta cu deznădejdea în suflet şi fiece cuvânt al lor va fi un cuvânt de hulă; hulind însă se vor simţi şi mai nefericiţi, fiindcă prin firea lui omul nu se poate împăca totuşi cu blasfemia şi până la urmă va căuta să se răzbune pentru ea. Aşadar, nelinişte, tulburare şi nefericire – cu asta s-au ales oamenii după toate suferinţele pe care le-ai îndurat în numele libertăţii lor! Marele tău proroc{70}, în viziunea lui alegorică, spune că i s-au arătat în faţa ochilor toţi cei care au luat parte la prima înviere şi că erau câte douăsprezece mii cu totul din fiecare seminţie. Ca să fie atât de puţini, înseamnă că nici ei n-au fost oameni ca toţi ceilalţi, ci zei. Căci au aflat în ei