Asta era ceea ce ne omora: nişte formule de bun-găsit şi nişte întrebări de turişti rătăciţi.

Şi asta e ceea ce vă omoară şi pe voi.

Pentru a-l salva pe Arthur Ramirez, trebuie să construiţi o maşină "Piatra de la Rosetta" asemănătoare cu cea care vă permite să comunicaţi cu furnicile, destinată însă de această dată traducerii limbajului cancerului. Studiaţi-i ritmurile, unda, reproduceţi-le, manevraţi-le, pentru ca apoi să puteţi emite la rândul vostru un răspuns. Bineînţeles că nu sunteţi obligaţi să daţi crezare, acestei versiuni. Dar nu aveţi nimic de pierdut dacă încercaţi metoda pe care v-am sugerat-o.

Jacques Méliès, Laetitia Wells şi soţii Ramirez fură descumpăniţi de ciudata propunere. Să dialogheze cu cancerul?... Pe de altă parte, Arthur, maestrul spiriduşilor, era condamnat să moară în scurt timp, în nişte chinuri cumplite. Desigur, tuturor le venea să-şi spună că cele auzite nu sunt decât o absurditate. Furnica asta nu avea nici un drept să le dea lecţii de medicină. Raţionamentul pe care îl expusese era deplasat. Dar Arthur urma să moară. Aşa încât, de ce n-ar fi încercat şi soluţia aceasta, deşi la prima vedere era cu desăvârşire absurdă? Vor vedea ei după aceea!

218. CONTACTE

Marţi, ora 14, 30. În conformitate cu întâlnirea fixată în prealabil, comisarul Jacques Méliès este primit de către domnul Raphael Hisaud, ministrul cercetării ştiinţifice. El i le prezintă pe doamna Juliette Ramirez, pe domnişoara Laetitia Wells şi o sticlă în interiorul căreia se agită o furnică. Discuţia fusese prevăzută să aibă o durată de douăzeci de minute, dar avea să se prelungească vreme de opt ore şi jumătate. Şi de alte încă opt ore, în ziua următoare.

Joi, ora 19, 23. Preşedintele Republicii Franceze, domnul Regis Malrout, îl primeşte în salonul său pe domnul Raphael Hisaud, ministrul cercetării ştiinţifice. Întâlnirea prevede o masă frugală compusă din suc de portocale, cornuri, omletă şi transmiterea unui mesaj pe care ministrul îl consideră crucial.

Preşedintele se apleacă spre el pe deasupra cornurilor:

― Ce îmi cereţi? Să discut cu o furnică? Nu, nu şi nu! Chiar dacă a salvat, aşa cum susţineţi, şaptesprezece persoane blocate sub un furnicar. Vă daţi seama de ceea ce spuneţi? Cazul ăsta Wells v-a zăpăcit de cap! Gata, haideţi, sunt dispus să uit conţinutul acestei discuţii, iar dumneavoastră să nu-mi mai vorbiţi niciodată, ilar niciodată de furnica asta!

― Nu este o furnică oarecare. E 103. O furnică ce a vorbit deja cu oamenii. E totodată reprezentanta celei mai mari federaţii myrmicine din regiune. O federaţie care cuprinde o sută optzeci de milioane de indivizi!

― O sută optzeci de milioane de ce? Sunteţi nebun, pe cinstea mea! Furnici! Nişte insecte. Lighioanele alea pe care le strivim cu Degetul... Nu vă lăsaţi păcălit de scamatoriile unor farsori, Hisaud. Nimeni n-o să vă creadă în vecii vecilor. Alegătorii vor spune că vrem să-i ameţim cu poveşti de adormit copiii ca să-i facem să înghită noile taxe. Ca să nu mai pomenim de reacţia opoziţiei... Parcă le aud de pe-acum batjocurile!

― Se cunosc prea puţine despre furnici! obiectă ministrul Hisaud. Dacă ne-am adresa lor la fel ca unor fiinţe inteligente, am constata cu siguranţă că ne pot spune multe.

― Vă referiţi la teoriile acelea aiurite despre cancer? Le-am citit în ziarele de senzaţie. Doar n-o să-mi spuneţi că le luaţi în serios, Hisaud!

― Furnicile sunt animalele cele mai răspândite pe Pământ şi, cu siguranţă, dintre cele mai vechi şi mai evoluate. Vreme de sute de milioane de ani, ele au avut când să afle multe lucruri pe care noi nu le ştim. Noi, oamenii, nu existăm pe Pământ decât de trei milioane de ani, iar civilizaţia noastră modernă nu are cu totul decât vreo cinci mii de ani. Fără îndoială că avem multe de învăţat de la o societate atât de experimentată. Furnicile ne oferă posibilitatea de-a ne imagina de pe-acum felul în care va arăta societatea noastră peste o sută de milioane de ani.

― Am mai auzit asta, dar e o prostie. Sunt doar nişte... furnici. Dacă mi-aţi fi spus că e vorba de câini, era altceva. O treime din alegătorii noştri au câini; dar nişte furnici...

― E de-ajuns să...

― Ajunge. Băgaţi-vă asta bine în cap, dragul meu! Nu am de gând să fiu întâiul preşedinte de pe lume al Republicii care să vorbească cu o furnică. Nu vreau ca toată planeta să râdă ţinându-se cu mâinile de burtă pe seama mea. Nici guvernul meu şi nici eu nu ne vom acoperi de ridicol din cauza acestor lighioane. Să nu mai aud de furnici!

Cu un gest violent, preşedintele luă o bucată de omletă şi o înghiţi.

Ministrul cercetării rămâne impasibil.

― Ba nu, vă voi vorbi încă şi încă, până când vă veţi răzgândi. Au venit să mă vadă nişte oameni. Mi-au explicat totul în cuvinte simple, iar eu i-am înţeles. Ne este oferită astăzi şansa de-a face un salt peste secole şi de-a ajunge dintr-o dată în viitor. Nu vreau s-o las să se piardă.

― Baliverne!

― Ascultaţi-mă, eu voi muri într-o bună zi, şi dumneavoastră la fel. Aşa că, dacă tot suntem sortiţi pieirii, de ce să nu lăsăm în urma noastră un semn original, ceva deosebit? De ce să nu încheiem acorduri economice, culturale şi chiar... militare cu furnicile? La urma urmei, este cea de-a doua specie terestră ca putere.

Preşedintele Malrout înghite strâmb o bucată de pâine prăjită şi tuşeşte.

― Şi de ce să nu inaugurăm o ambasadă a Franţei într-un furnicar, dacă tot stau lucrurile aşa!

Ministrul nu zâmbi.

― Da, m-am gândit şi la asta.

― De necrezut, sunteţi pur şi simplu de necrezut! exclamă preşedintele, ridicându-şi braţele spre tavan.

― Nu vă mai gândiţi la ele ca la nişte furnici! Priviţi-le ca pe nişte extraterestri. Doar că nu sunt extraterestri, ci intratereştri. Singura lor vină este că sunt minuscule şi că ocupă planeta aceasta dintotdeauna, ceea ce face ea noi să nu ne mai dăm