— Domnule Cyrus, spuse într-o zi Pencroff, bateria noastră este gata. Ce-ar fi să încercăm cît de departe bate ?

— Crezi că e nevoie de aşa ceva ? întrebă inginerul.

— Mare nevoie, domnule Cyrus ! Altfel de unde să ştim la ce depărtare putem trimite drăguţele de ghiulele cu care ne-am aprovizionat ?

— Să încercăm, Pencroff, răspunse inginerul. Dar sînt de părere să nu întrebuinţăm praful de puşcă, de care nu vreau să mă ating, ci piroxilul, care nu va lipsi niciodată.

— Crezi că au să reziste tunurile la explozia piroxilul ui ? întrebă reporterul, dornic să încerce bateria.

— Cred că vor rezista. De altfel, vom fi prevăzători.

Inginerul avea toate motivele să fie mulţumit de tunuri. Erau din oţel şi se încărcau prin culată, suportînd desigur o încărcătură mare şi avînd astfel o rază de acţiune foarte întinsă.

Se ştie că traiectoria unei ghiulele trebuie să fie cît mai întinsă, pentru ca proiectilul să cadă cît mai departe. Lucrul acesta se obţine imprimînd ghiulelei o cît mai mare viteză iniţială.

— De aceea, spuse Cyrus Smith, viteza iniţială este determinată de cantitatea de praf de puşcă folosită. Prin urmare, avem nevoie de tunuri fabricate dintr-un material rezistent şi oţelul este fără îndoială metalul cel mai potrivit. Tunurile noastre fiind fabricate din oţel bun, cred că vor rezista la presiunea gazelor, provocate de aprinderea piroxiluIui, şi ghiulelele vor bate departe.

— O să ştim noi totul după ce le încercăm ! spuse Pencroff.

Cele patru tunuri erau în bună stare. După ce le scoseseră din apă, marinarul le curăţase cu deosebită grijă. Ore întregi nu făcuse altceva decît să le frece, să le ungă, să le Instruiască şi să le cureţe mecanismul. Şi acum, tunurile păreau noi, tot atît de strălucitoare ca pe bordul unui vas.

În ziua de 8 noiembrie, în prezenţa tuturor membrilor coloniei, de lîngă care nu lipseau nici Jup şi Top, cele patru tunuri fură încărcate pe rînd. Le încărcară cu piroxil, ţinînd seama că puterea lui explozivă este de patru ori mai mare decît a prafului de puşcă obişnuit, apoi aşezară şi proiectilele de formă eilindrică-conică.

Pencroff ţinea capătul fitilului, gata să-i dea foc.

La un semn al lui Cyrus Smith, ghiuleaua ţîşni din ţeava, îndreptîndu-se spre mare, trecu peste insula cea mică, pierzîndu-se în larg, la o depărtare greu de apreciat cu exactitate.

Al doilea tun fu îndreptat spre stîncile de la marginea capului Epavei şi proiectilul se sfărîmă de o stîncă la trei mile de Casa de Granit-

A doua lovitură fusese trasă de Harbert, care era foarte mîndru că ţintise atît de bine. Dar Pencroff se simţi şi mai rnîndru de îndemînarea copilului său drag!

Al treilea proiectil fu îndreptat spre dunele care alcătuiau coasta de sud a golfului Uniunii; ghiuleaua căzu în nisip, la o depărtare de patru mile şi, după ce ricoşa, se pierdu în mare într-un nor de spumă.

La al patrulea tun, Cyrus Smith mări încărcătura, ca să-i încerce puterea maximă. Se traseră cu toţii la o parte, pentru a se feri de o eventuală explozie şi fitilul fu aprins de la distanţă, folosindu-se o sfoară lungă.

Răsuna o detunătură asurzitoare, dar tunul rezistă. Pionierii se repeziră la fereastră şi văzură proiectilul ciuntind în trecere stîncile de la capul Mandibulei, la o depărtare de cinci mile de Casa de Granit, şi pierzîndu-se apoi în golful Rechinului.

— Ei, domnule Cyrus, strigă Pencroff, ale cărui urale păreau să se ia la întrecere cu detunăturile. Ce spuneţi de artileria noastră ? N-au decît să se adune toţi piraţii Pacificului în faţa Casei de Granit. Nu va putea debarca niciunul fără voia noastră !

— Crede-mă, Pencroff, răspunse inginerul, că m-aş lipsi cu plăcere de asemenea încercare.

— Fiindcă veni vorba, reluă marinarul, ce ne facem cu cei şase nemernici care se plimbă pe insulă ? Ii lăsăm să umble în voie prin pădurile şi lanurile noastre ? Piraţii ăştia sînt nişte adevăraţi jaguari şi merită să-i vînezi ca pe fiare. Ce părere ai, Ayrton ?

Ayrton şovăi să răspundă şi lui Cyrus Smith îi păru rău de întrebarea nesocotită a lui Pencroff. Fu foarte stingherit cînd Ayrton răspunse într-un tîrziu cu o voce sfioasă:

— Şi eu am fost un jaguar dintr-ăştia, domnule Pencroff, aşa că n-am dreptul să vorbesc...

Se depărta apoi încet. Pencroff înţelesese.

— Mare dobitoc mai sînt şi eu ! strigă el. Sărmanul Ayrton ! Cred totuşi că aici are dreptul să vorbească, ca şi oricare dintre noi...

— Desigur, spuse Gédéon Spilett, dar rezerva aceasta îi face cinste şi se cuvine să respectăm acest sentiment al lui despre trecutul său trist...

— Am înţeles, domnule Spilett, răspunse marinarul, şi n-o să se mai întîmple. Mai bine îmi muşc limba decît să-l mai mîhnesc pe Ayrton. Dar să revenim la întrebarea mea. Cred că bandiţii aceştia trebuie trataţi fără milă şi ar fi mai bine să curăţăm insula de ei.

— Asta e părerea ta, Pencroff? întrebă inginerul,

— Bineînţeles.

— Nu crezi că ar fi bine să constatăm mai întîi vreun act duşmănos din partea lor, înainte de a-i urmări fără milă ?

— Ce-au făcut nu v-ajunge ? întrebă Pencroff, care nu înţelegea şovăielile inginerului.

— Poate că se vor schimba, spuse Cyrus Smith, poate că se căiesc...

— Să se căiască ei ! strigă marinarul, dînd din umeri.

— Pencroff, gîndeşte-te la Ayrton ! spuse atunci Harbert, apucînd mîna marinarului. Şi el s-a transformat, devenind un on cinstit!

Pencroff îşi privi tovarăşii, unul după altul. Nu şi-ar fi închipuit că propunerea lui ar putea fi întîmpinată cu atîtea şovăieli. Firea lui aspră nu-i îngăduia nici o cruţare faţă de aceşti tîlhari care debarcaseră pe insulă, ciracii lui Bob Harvey, nişte ucigaşi pe care îi socotea fiare, ce trebuiau stîrpite fără nici un fel de remuşcare.

— Ia te uită ! strigă el. Toată lumea e împotriva mea ! Vreţi să fiţi mărinimoşi cu nemernicii ăştia ? Fie ! Dar să nu ne pară rău !

— Nu ne paşte nici o primejdie dacă umblăm cu băgare de seamă, spuse Harbert.

— Hm ! făcu reporterul,