care nu se amestecase pînă atunci. Sînt şase şi bine înarmaţi. Dacă fiecare dintre ei se ascunde într-un colt şi trage asupra unuia dintre noi, ajung repede stăpînii insulei.

— De ce n-au făcut-o pînă acum ? zise Harbert. Desigur, pentru că nu avea nici un rost s-o facă. De altminteri, şi noi sîntem şase !

— Bine ! Bine! mormăi Pencroff, pe care nimic nu-l putea convinge să-şi schimbe părerea. Să-i lăsăm pe „bieţii oameni” să-şi vadă de treabă şi să nu ne mai gîndim la ei !

— Hai, Pencroff, spuse Nab, nu te arăta mai rău decît eşti! Sînt sigur că dacă nenorociţii ăia s-ar afla în faţa ta, în bătaia puştii tale, n-ai trage asupra lor...

— Ba i-aş doborî ca pe nişte cîini turbaţi, Nab, răspunse Pencroff rece,

Pencroff, spuse inginerul, întotdeauna ai ţinut seama de părerile mele. N-ai vrea să ţii seama de ele şi în această împrejurare?

— Voi face aşa cum spuneţi, domnule Smith, răspunse marinarul, cu jumătate de gură.

— Dacă-i aşa, să aşteptăm şi să nu atacăm decît atunci cînd vom fi atacaţi.

Astfel, ei hotărîră - deşi Pencroff se arăta neîncrezător - că nu vor ataca bandiţii, dar că vor fi pregătiţi pentru orice eventualitate. La urma urmei, insula era mare şi mănoasă. Dacă vreo fărîmă de cinste mai dăinuia în sufletul lor, ticăloşii se mai puteau îndrepta. Interesul lor era să înceapă o viaţă nouă. De aceea, măcar din simplă omenie, pionierii trebuiau să aştepte. Ei ştiau că nu vor mai putea să umble de colo, colo în linişte şi fără griji. Pînă în clipa de faţă se păziseră numai de fiare, dar de acum înainte şase ocnaşi, dintre cei mai răi, trăiau pe insulă. Greu lucru — fără îndoială; şi alţi oameni, mai puţin curajoşi, s-ar fi temut de această primejdie.

Deocamdată, dreptatea nu era de partea lui Pencroff, ci de partea celorlalţi. Ce urma să fie mai tîrziu ? Rămînea de văzut.

 

CAPITOLUL VI

Planuri de expediţie. Ayrton la stînă. O vizită la portul Balonului. Observaţiile făcute de Pencroff pe bordul corăbiei Bonadventure. Telegramă la stînă. Ayrton nu răspunde. Plecarea. De ce nu funcţionează firul. O detunătură.

 

Preocuparea de căpetenie a pionierilor rămase însă explorarea întregii insule şi prin aceasta urmăreau acum, în primul rînd, să descopere fiinţa misterioasă a cărei existenţă devenise neîndoielnică şi în al doilea rînd să vadă ce deveniseră piraţii, unde sălăşluiau, ce fel de viaţă duceau şi la ce se puteau aştepta din partea lor,

Cyrus Smith dorea să plece cît mai repede. Socotind însă că expediţia va dura mai multe zile, hotărîră să transporte cu căruţa diferitele lucruri trebuitoare popasului în aer liber. Însă tocmai atunci, unul dintre onaggaşi era rănit la un picior şi astfel fură nevoiţi să amîne plecarea cu o săptămînă. în cele din urmă stabiliră că vor putea porni negreşit în ziua de 20 noiembrie. Luna noiembrie corespunde în acele ţinuturi lunii mai din emisfera boreală. Se făcuse deci vreme frumoasă şi soarele trecînd prin dreptul tropicului Capricornului, zilele erau foarte lungi. Prin urmare, nimic mai potrivit pentru o asemenea călătorie, care, chiar dacă nu-şi atingea ţinta, îngăduia totuşi pionierilor să descopere noi produse naturale şi să cerceteze pădurile Far-West-ului, care după cum ştim se întindeau pînă la capătul peninsulei Serpentine.

Cele nouă zile pînă la plecare le închinară diferitelor munci ce rămăseseră neisprăvite, pe platou.

De asemenea, trebuia ca Ayrton să se repeadă pînă la stînă, ca să vadă de animale. Hotărîră ca el să zăbovească acolo două zile şi să nu se întoarcă la Casa de Granit decît după ce le va fi pregătit nutreţ din belşug.

La plecare, Cyrus Smith îl întrebă dacă nu vrea să fie întovărăşit de vreunul dintre pionieri, căci acum nu se mai simţeau în siguranţă ca altădată.

Ayrton răspunse că n-are nevoie de ajutor şi că lui nu-i este frică de nimic. Mai spuse că dacă se va întîmpla ceva neobişnuit, la stînă sau în împrejurimi, îi va înştiinţa de îndată printr-o telegramă.

Ayrton plecă deci în zorii zilei de 8 noiembrie, cu căruţa la care era înhămat un singur onaggas. Două ore mai tîrziu, soneria electrică vestea că găsise totul în ordine la stînă, în ultimele două zile, Cyrus Smith adusese la îndeplinire un proiect, care avea să pună Casa de Granit pentru totdeauna la adăpost de atacuri neaşteptate. Dorea să ridice nivelul lacului în aşa fel, încît să camufleze cu totul gura fostei scurgeri, care fusese zidită şi era pe jumătate ascunsă printre ierburi. Nimic mai uşor! Ajungea să înalţe cu două, trei picioare nivelul apelor lacului, pentru a acoperi în întregime locul unde fusese canalul de scurgere.

Pentru a ridica nivelul apelor lacului, era destul să se construiască două stăvilare, unul pe rîul Cascadei şi celălalt pe pîrîul Glicerinei. Pionierii se aşternură toţi pe treabă şi muncind cu rîvnă, ridicară nişte zăgazuri de şapte-opt picioare lungime şi de trei picioare lăţime, construite din blocuri de piatră, cimentate.

După terminarea lucrării, era greu de bănuit că la capătul sudic al lacului existase cîndva un canal prin care se scurgeau apele.

Păstrară bineînţeles mica derivaţie prin care se scurgea apa trebuitoare rezervorului din Casa de Granit şi funcţionării ascensorului, îngrijindu-se ca ea să aibă un debit continuu. O dată ce se ridica ascensorul, locuinţa lor atît de confortabilă şi de sigură era pusă la adăpostul oricărei surprize şi oricărui atac.

Deoarece lucrarea fu gata destul de repede, Pencroff, Gédéon Spilett şi Harbert avură timp să se repeadă pînă la portul Balonului. Marinarul dorea să ştie dacă micul golf, în care era ancorată corabia lui, fusese călcat de ocnaşi.

— Domnii ăştia, spuse el, s-au aciuat tocmai pe coasta sudică. Dacă le-a dat în gînd s-o ia de-a lungul ţărmului, mi-e teamă să nu fi descoperit şi micul nostru port şi, în cazul acesta, nu mai dau doi bani pe vasul nostru !

Deoarece temerile marinarului erau destul de întemeiate, o vizită la portul Balonului era cît se poate de necesară.

În după-amiaza zilei de 10 noiembrie, marinarul şi tovarăşii lui porniră bine înarmaţi. Pencroff vîrî, în văzul tuturor, cîte două gloanţe în fiecare ţeava a puştii, dînd