din cap ameninţător, lucru ce nu prevestea nimic bun pentru oamenii sau „fiarele” ce-i vor ieşi în cale. Gédéon Spilett şi Harbert luară şi ei cîte o puşcă şi îndată, după prînz, părăsiră toţi trei Casa de Granit.

Nab îi întovărăşi pînă la cotul rîului Mercy, ridicînd podeţul după trecerea lor. Calatorii trebuiau să-şi vestească întoarcerea printr-o împuşcătură şi, la auzul acestui semnal, Nab avea să restabilească legătura între cele două maluri.

Micul grup o apucă în direcţia portului de pe coasta sudică. Distanţa era doar de trei mile şi jumătate, totuşi, Gédéon Spilett şi tovarăşii săi o străbătură în două ore şi jumătate. Cercetară cu-de-amănuntul toată marginea pădurii, precum şi mlaştina Tadornelor. Nu găsiră nici o urmă a fugarilor, care, neştiind cîţi locuitori are insula, se ascunseseră desigur într-un loc mai greu de descoperit.

Cînd ajunseră la destinaţie, Pencroff zări cu multă plăcere corabia ancorată la locul ei, în micul golf al portului. De altfel, portul Balonului era atît de bine ascuns între stâncile înalte, încît nu putea fi descoperit nici dinspre mare, nici dinspre uscat.

— Mă bucur că ticăloşii n-au trecut încă pe aici, spuse Pencroff. Şerpilor de soiul ăsta le plac ierburile înalte, aşa că s-au ascuns prin pădurea Far-West

— Cu atît mai bine. Dacă ar fi pus mîna pe vasul nostru, adăugă Harbert, l-ar fi luat şi noi n-am mai fi putut merge în insula Tabor.

— Într-adevăr, răspunse reporterul, şi drumul acela este foarte, necesar. Trebuie să lăsăm acolo un document care să indice situaţia insulei Lincoln şi noua reşedinţă a.lui Ayrton, căci în cazul că se întoarce yachtul scoţian, să ştie unde să vină.

— Din fericire, vasul nostru e aici, domnule Spilett, răspunse marinarul, şi atît vasul, cît şi echipajul sînt gata de plecare .

— Cred, Pencroff, că vom porni de îndată ce vom isprăvi cu expediţia în insulă. Poate că necunoscutul nostru, dacă îl vom găsi, ne va spune multe despre insulele Lincoln şi Tabor. Să nu uităm că el este fără îndoială autorul documentului şi că s-ar putea să ştie ceva şi despre întoarcerea yachtului.

— Ei, drace ! strigă Pencroff. Cine să fie şi omul ăsta ? El ne cunoaşte pe noi, iar noi nu-l cunoaştem. Dacă nu este decît un simplu naufragiat, de ce se ascunde ? Noi sîntem oameni cumsecade şi tovărăşia oamenilor cumsecade e plăcută orişicui. Să fi venit aici de bună voie ? Poate să părăsească insula cînd vrea ? Se mai află aci ? Să fi plecat ?...

Tot vorbind, Pencroff, Harbert şi Gédéon Spilett se urcară în corabie şi se plimbau pe punte. Deodată, marinarul, care examina butucul în jurul căruia era înfăşurat odgonul ancorei, strigă:

— Ce-o mai fi şi asta ?

— Ce s-a întîmplat ? întrebă reporterul.

— Nodul ăsta nu l-am făcut eu !

Şi Pencroff arătă o frînghie, care lega odgonul de butuc, împiedicîndu-l astfel să alunece.

— Cum, nu l-ai făcut dumneata ? întrebă Gédéon Spilett.

— Nu ! Pot să jur. E un nod simplu, şi eu fac nodul marinăresc.

— Poate că te înşeli, Pencroff?

— Nu mă înşel de loc afirmă marinarul. Lucrurile astea se fac după cum le-ai deprins, odată şi întotdeauna în acelaşi fel.

— Atunci crezi că ocnaşii au trecut pe aici ? întrebă Harbert.

— Nu ştiu, răspunse Pencroff, dar ceea ce este sigur, e că ancora corăbiei a fost ridicată şi apoi aruncată din nou. Şi mai avem o dovadă: cablul a fost desfăşurat şi garnitura lui nu se mai află acolo unde am lăsat-o. Vă spun încă o dată că cineva s-a folosit de vasul nostru !

— Dacă ocnaşii s-ar fi servit de el, l-ar fi jefuit sau ar fi fugit...

— Să fugă ?... Unde ?... Spre insula Tabor ?... răspunse Pencroff. Credeţi că ei s-ar aventura în larg pe un vas atît de mic ?

— De altfel, ar fi trebuit să ştie mai întîi de existenţa insulei, murmură Gédéon Spilett,

— În orice caz, sînt sigur că vasul a făcut un drum fără noi I

Marinarul era atît de convins, încît nici Gédéon Spilett, nici Harbert nu-l putură contrazice. În orice caz, vasul se urnise din loc, de cînd îl adăpostise în golf. Pentru marinar nu exista nici un fel de îndoială; ancora fusese ridicată şi apoi aruncată din nou. Aceste manevre n-aveau nici un rost, dacă vasul n-ar fi făcut un drum.

— Dar cum de nu l-am văzut trecînd în larg ? întrebă reporterul, care făcea presupunerile cele mai diferite.

— Ei, domnule Spilett, îi răspunse marinarul, e de ajuns să pleci noaptea, cu un vînt bun în spate şi în două ore nu mai poţi fi zărit de pe insulă .

— Bun, urmă Gédéon Spilett, dar mă mai întreb: de ce-au luat ocnaşii corabia noastră şi apoi de ce-au mai adus-o înapoi ?

— Domnule Spilett, răspunse marinarul, să trecem încă.un lucru pe lista întâmplărilor nelămurite şi să nu ne mai gîndim. Deocamdată, bine că Bonadventure este aici. Dacă din nefericire ocnaşii pun mîna pe ea, s-ar putea să n-o mai găsim pe locul ăsta !

— Atunci, Pencroff, spuse Harbert, poate că e mai bine să tragem vasul în faţa Casei de Granit ?

— Da şi nu, răspunse marinarul, sau mai bine zis nu. Gura rîului Mercy nu este un loc bun pentru o corabie. Sînt prea mari valurile pe acolo.

— Atunci s-o tragem pe nisip la poalele Căminului ?...

— Poate că... da... răspunse Pencroff. În orice caz de vreme ce tot părăsim Casa de Granit pentru un timp mai îndelungat, socot că vasul se află în mai multă siguranţă aci şi că am face bine să-l lăsăm pe loc, pînă cînd vom curăţi insula de ocnaşi.

— Aceasta este şi părerea mea, spuse reporterul. Cel puţin dacă se strică vremea, va fi mai puţin primejduit aici, decît la gura rîului.

— Dar dacă vin din nou piraţii ? întrebă Harbert. Atunci, băiete, răspunse Pencroff, ei tot îl vor căuta în altă parte dacă nu-l vor găsi aici şi, în lipsa noastră, nimic nu-i va împiedica să pună rnîna pe el ! Hotărît, sînt de părerea domnului Spilett. Lăsăm vasul în portul Balonului. La întoarcere, dacă n-am curăţit insula