Cyrus Smith ridică ivorul uşii şi era cît p-aci s-o deschidă, cînd Top începu să latre cu furie. Peste gard trosni o detunătură, urmată de un ţipăt de durere..

Harbert zăcea la pămînt, lovit de un glonte.

CAPITOLUL VII

Reporterul şi Pencroff la stînă. Transportarea lui Harbert. Deznădejdea marinarului. Reporterul şi inginerul se consultă. Tratamentul. Clipe de speranţă. Cum să-l prevină pe Nab ? Un sol credincios şi sigur. Răspunsul lui Nab.

Auzind ţipătul băiatului, Pencroff aruncă puşca şi se repezi la Harbert, strigînd:

— Ne-au omorît copilul! Copilul meu! L-au ucis ! Cyrus Smith şi Gédéon Spilett se repeziră şi ei; reporterul se plecă să asculte dacă inima bietului copil mai bătea.

— Trăieşte, spuse el. Dar trebuie transportat...

— Unde ? La Casa de Granit e cu neputinţă, răspunse inginerul.

— La stînă, atunci ! strigă Pencroff.

— O clipă, spuse Cyrus Smith.

Făcu un salt spre stînga, ca să ocolească ţarcul. Pe neaşteptate se pomeni cu un ocnaş în faţă, care trase în el, străpungîndu-i cu un glonte pălăria. Dar peste cîteva secunde, ticălosul căzu înjunghiat în inimă de pumnalul lui Cyrus Smith, mai înainte de a fi avut timp să tragă un al doilea foc.

În acelaşi timp, Gédéon Spilett şi marinarul săriră peste gard, dărîmară proptelele care ţineau poarta închisă pe dinăuntru, se repeziră în casă, pe care o găsiră goală, şi peste cîteva minute, sărmanul Harbert era întins în patul lui Ayrton.

Nu trecu mult şi sosi şi Cyrus Smith.

Văzîndu-l pe Harbert în nesimţire, marinarul fu cuprins de o grozavă durere. Plîngea în hohote şi se lovea cu pumnii în cap. Nici inginerul, nici reporterul nu erau în stare să-l liniştească. Ei înşişi erau copleşiţi de emoţie şi nu izbuteau să vorbească.

Totuşi, făcură tot ce le stătea în putinţă ca să smulgă din ghearele morţii pe bietul copil, care se părea că intrase în agonie. Gédéon Spilett, care trecuse prin multe în viaţa lui, avea cîteva noţiuni de medicină. Ştia cîte ceva din toate şi în multe împrejurări fusese silit să îngrijească răni pricinuite de tot felul de arme. Ajutat de Cyrus Smith, făcu tot ce-i era posibil ca să uşureze starea lui Harbert. Îi neliniştea, mai ales, starea de apatie în care se afla bolnavul, stare datorită fie pierderii de sînge, fie unei comoţii, dacă din întîmplare glonţul lovise cu putere un os.

Harbert era foarte palid şi pulsul lui era atît de slab încît Gédéon Spilett nu-l simţea bătînd decît la intervale mari, ca şi cînd ar fi fost pe cale să se oprească, în acelaşi timp, băiatul îşi pierduse cunoştinţa — toate simplome destul de grave.

Îi dezveliră pieptul şi, după ce spălară sîngele cu apă rece, văzură şi rana. Era o deschizătură ovală, între a treia şi a patra coastă. Pe acolo intrase glontele.

Cyrus Smith şi Gédéon Spilett întoarseră copilul, care scoase un geamăt atît de slab, încît se părea că-şi dă sufletul.

O altă rană însîngera spatele lui Harbert şi glontele care îl lovise căzu din ea.

— Slavă domnului ! spuse reporterul, glontele n-a rămas în trup şi deci nu vom fi nevoiţi să-l extragem.

— Dar inima ?... întrebă Cyrus Smith.

— Inima n-a fost atinsă, altfel Harbert ar fi murit.

— A murit! răcni Pencroff care nu auzise decît ultimul cuvînt al reporterului.

— Nu, Pencroff,. răspunse Cyrus Smith. Nu! N-a murit, îi simt pulsul. Adineauri a gemut. Dar te rog, spre binele copilului tău, linişteşte-te. Avem nevoie de mult sînge rece. Nu-ţi pierde capul, dragul meu.

Pencroff tăcu şi lacrimi mari prinseră a-i luneca pe obraji.

Gédéon Spilett încercă să-şi adune amintirile şi să procedeze cu metodă. Fără îndoială, glontele intrat prin piept ieşise prin spate. Dar ce străpunsese glontele în drumul lui ? Ce organe atinsese ? Nici un chirurg de profesie n-ar fi putut să se pronunţe atît de curînd şi cu atît mai puţin reporterul.

El ştia un singur lucru: trebuia să evite şi să combată inflamaţiile locale şi febra ce se puteau ivi de pe urma acestei răni, care i-ar fi primejduit viaţa băiatului. Dar cu ce mijloace să împiedice inflamarea ? Mai ştia că trebuie să panseze cît mai repede cele două răni, fără să mai provoace altă scurgere de sînge, căci şi aşa Harbert era foarte slăbit din pricina hemoragiei puternice.

Reporterul spălă cele două răni cu apă rece. Harbert fu culcat pe partea stîngă şi trebuia menţinut în această poziţie.

— Nu trebuie să se mişte, spuse Gédéon Spilett. Se aHă în poziţia cea mai bună, pentru ca cele două răni să se poată vindeca în voie, şi are nevoie de odihnă desăvîrşită.

— Cum ? Nu-l putem transporta la Casa de Granit ? întrebă Pencroff.

— Nu, Pencroff, răspunse reporterul.

Gédéon Spilett cercetă din nou, cu multă grijă, starea bolnavului. Harbert era aşa de palid, încît reporterul se îngrijoră.

— Cyrus, spuse el, eu nu sînt medic... şi sînt într-o cumpănă teribilă. Trebuie să mă ajuţi cu sfaturile şi cu experienţa dumitale !

— Linişteşte-te, dragul meu, răspunse inginerul, strîngînd mîna reporterului. Păstrează-ţi sîngele rece... Gîndeşte-te la un singur lucru: trebuie să-l salvăm pe Harbert!

Aceste cuvinte îl liniştiră oarecum pe Gédéon Spilett care se lăsase o clipă copleşit de deznădejde, uitînd de răspunderea ce-i revenea. Se aşeză pe pat. Cyrus Smith rămase în picioare. Pencroff îşi rupsese cămaşa şi cu gesturi maşinale pregătea feşi pentru bandaje.

Gédéon Spilett îi explică lui Cyrus Smith că, după părerea lui, trebuiau să oprească mai întîi cu orice preţ hemoragia, fără să închidă totuşi cele două plăgi şi fără să provoace cicatrizarea lor imediată, deoarece glontele străbătuse toracele şi trebuia evitată acumularea puroiului în interior.

Cyrus Smith fiind de aceeaşi părere, hotărîră să panseze ambele răni, fără să încerce să le închidă imediat. Din fericire, marginile rănilor nu se lipiseră încă şi nu era nevoie de nici o intervenţie.

Dar ce mijloc aveau ei la îndemnă pentru a combate infecţia ? Un asemenea mijloc îl pusese chiar natura la îndemîna lor: era apa rece, leacul cel mai puternic împotriva inflamaţiilor, agentul terapeutic cel mai eficace, în cazurile grave, întrebuinţat de toţi medicii. Apa rece mai avea avantajul că lăsa rana în