Astfel gîndiră Gédéon Spilett şi Cyrus Smith şi judecata lor sănătoasă îi ajută să procedeze ca cei mai buni chirurgi. Aşezară pe rănile bietului Harbert comprese de pînză pe care le stropeau într-una cu apă rece.

Marinarul aprinsese focul în bucătărie şi găsise în casă tot ce le trebuia. Plantele medicinale, pe care chiar băiatul le culesese pe malurile lacului Grant, slujiră la prepararea unor ceaiuri răcoritoare, îndulcite cu zahăr de arţar, pe care bolnavul le înghiţi fără să-şi dea seama. Avea temperatură şi toată ziua şi noaptea următoare trecură fără ca el să-şi fi venit în fire. Viaţa pîlpîia slab în trupul rănitului.

Dar a doua zi, Cyrus Smith şi tovarăşii săi prinseră oarecare nădejde. Harbert îşi veni în fire. Deschise ochii şi îi recunoscu pe Cyrus Smith, pe reporter, pe Pencroff. Rosti chiar două, trei cuvinte. Nu ştia ce se petrecuse. Îi povestiră totul şi Gédéon Spilett îl rugă să stea liniştit, spunîndu-i că viaţa nu-i e în prirnejdie şi că rănile i se vor cicatriza în cîteva zile. De allfel, Harbert aproape n-avea dureri şi apa rece împiedica inflamarea rănilor. Totul decurgea în mod normal, temperatura părea că nu se va urca, îndreptăţindu-i să spere că rana atît de gravă nu va avea urmări fatale. Pencroff începuse să se liniştească. Se purta ca o soră de caritate sau ca o mamă care veghează la căpătîiul copilului ei.

Harbert aţipi din nou, dar somnul lui părea mai liniştit.

— Mai spuneţi-mi o dată că n-aţi pierdut speranţa, domnule Spilett! spuse Pencroff. Mai spuneţi-mi o dată că-l veţi salva pe Harbert!

— Da, îl vom salva ! răspunse reporterul. Rana este gravă, se poate chiar să fi străpuns plămînul, dar nu moare omul dintr-un plămîn găurit.

— Să dea dumnezeu ! răspunse Pencroff. Bineînţeles, că în douăzeci şi patru de ore de cînd se aflau la stînă, pionierii nu se gîndiseră decît la Harbert. Nu fuseseră preocupaţi nici de posibilitatea întoarcerii ocnaşilor, nici de măsurile ce trebuiau luate pentru viitor.

Dar în ziua aceea, în timp ce Pencroff veghea la căpătîiul bolnavului, Cyrus Smith şi reporterul discutară despre toate aceste lucruri.

Începură prin a cutreiera stîna. Nici o urmă de Ayrton. Să se fi lăsat tîrît din nou de foştii lui complici ? Să fi fost surprins de ei la stînă ? Să fi luptat şi să fi fost răpus în luptă ? Acesta părea să fie adevărul. În clipa în care Gédéon Spilett sărise gardul, el zărise pe unul dintre ocnaşii, care, încolţit de Top, o luase la fugă spre povîrnişul de sud al muntelui Franklin. Era unul dintre ticăloşii aflaţi în barca ce se sfărîmase de stînci, la gura rîului. Găsiseră şi cadavrul celui răpus de pumnalul lui Cyrus Smith şi se convinseseră că era tot din banda lui Bob Harvey.

Stîna nu suferise nici un fel de stricăciune. Porţile erau închise şi animalele nu putuseră să fugă spre pădure. Nu găsiră nici o urmă de luptă şi nici o stricăciune în casă sau pe afară. Numai muniţiile pe care le avusese Ayrton dispăruseră o dată cu el.

— Nenorocitul, trebuie să fi fost luat pe neaşteptate, spuse Cyrus Smith, şi fiindcă nu era un om, care să se lase doborît cu una cu două, o fi fost răpus.

— Da, de asta mă tem şi eu I răspunse reporterul. Ocnaşii trebuie să se fi instalat apoi la stînă, unde au găsit de toate, şi au rupt-o desigur la fugă atunci cînd ne-au văzut pe noi. Sînt sigur că în clipa aceea Ayrton - mort sau viu - nu mai era aici.

— Va trebui să răscolim pădurea, spuse inginerul, şi să curăţim insula de tîlharii ăştia. Avea dreptate Pencroff, cînd spunea că trebuie ucişi ca fiarele. Nu mai cădeau toate nenorocirile astea pe capul nostru !

— Da, răspunse reporterul, acum avem tot dreptul să fim fără milă !

— Totuşi, spuse inginerul, sîntem siliţi să mai aşteptăm cîtva timp şi să rămînem la stînă pînă în clipa în care vom putea transporta băiatul fără nici o primejdie la Casa de Granit.

— Dar Nab ? întrebă reporterul.

— Nab este în siguranţă.

— Şi dacă, îngrijorat de lipsa noastră îndelungată, încearcă să vină pînă aici ?

— Nu trebuie să vină ! răspunse repede Cyrus Smith. Au să-l omoare pe drum !

— Dar e mai mult ca sigur că va încerca să vină !

— Ce bine ar fi dacă ar funcţiona telegraful ! Am putea să-i dăm de veste! Dar acum e cu neputinţă. Şi nici nu putem să-l lăsăm aici pe Harbert numai cu Pencroff... Ştii ce ? Mă duc singur la Casa de Granit.

— Nu, nu, Cyrus ! răspunse reporterul. N-ai dreptul să faci aceasta. Ticăloşii aceia stau cu siguranţă la pîndă în pădure şi dacă pleci vom suferi două nenorociri în loc de una.

— Dar Nab? repetă inginerul. N-are nici o ştire de la noi de douăzeci şi patru de ore. Sînt sigur că va veni !

— Şi cum nu ştie nici ce s-a întîmplat, răspunse Gédéon Spilett, va fi atacat!...

— Nu există nici un mijloc să-i dăm de veste?

În timp ce inginerul se gîndea, privirile sale căzură asupra lui Top, care se plimba de colo pînă colo, parcă ar fi spus: „Dar ce, eu nu sînt aici ?"

— Top ! strigă Cyrus Smith.

Animalul alergă în goană spre stăpînul său.

— Da, Top se va duce, spuse reporterul, care înţelesese totul. Top va trece pe unde noi n-am putea trece. El va duce la Casa de Granit veşti de la stînă şi ne va aduce ştirile de la Casa de Granit!

— Repede ! răspunse Cyrus Smith. Repede ! Gédéon Spilett rupse o filă din carnet şi scrise pe ea următoarele rînduri: „Harbert rănit. Ne aflăm la stînă. Fii cu băgare de seamă. Nu părăsi Casa de Granit. Sînt ocnaşi prin împrejurimi? Răspunde prin Top.”

Deşi foarte scurt, biletul cuprindea tot ce trebuia să ştie Nab şi totodată întreba tot ce doreau să afle pionierii.

Fu legat de zgarda lui Top, aşa ca să se vadă.

— Top ! Top ! Căţelul meu !